CINCI pentru OPT, interviu NIG

Doamnelor și domnilor, vă propun un interviu inedit. Un interviu care mi-ar fi plăcut teribil de mult să se desfășoare live.

Sunt convinsă că nu am fi rămas doar la câteva pagini.

Am onoarea să stau de vorbă astăzi cu Gabriel Gherbăluță, proful de română, poet și realizator de emisiune radio la Radio Vocativ, Dan Sîrbu, poet, editor pe Poezii. Biz, Adrian Suciu, poet, Claudia Minela, poeta responsabilă cu Serile Culturale Isis, realizatoare de emisiuni de radio la Radio Vocativ, Camelia Iuliana Radu, poet si editor la Editura Singur, Viorel Ploeșteanu, poet, scriitor, editor la Revista Itaca, Dublin, Laurențiu Ciprian Tudor, poet și Ion Lazăr da Coza, poet, scriitor, seful siteului literar Însemne Culturale.
Nuța Istrate Gangan – Dacă românul nu se năştea poet, ce se năştea?

Gabriel Gherbaluță (Radio Vocativ, poet) – Probabil ca fǎt-frumos sau ileanǎ cosânzeanǎ, daca nu cumva am fi fost un popor de păsări mǎiastre

Dan Sîrbu(Poezie.Biz) – Dacă nu s-ar fi născut poet atunci s-ar fi reinventat în poezia sufletului prin fluier, caval sau nai. Prezentul cotidian a reuşit să ascundă metafora după simboluri, iar acestea –fiind eronat percepute – ne-au transformat în sclavii propriilor interese.

Adrian Suciu(poet) – Românul nu s-a născut poet, asta e doar o vorbă a unui ungur sub acoperire: românul s-a născut miștocar. În orice conjunctură și în orice companie, dacă se află de vreunul că e poet, ăla e privit automat cu un fel de milă amestecată cu îngrijorare. Cînd află că ești poet, toată lumea parcă te întreabă: ți-e bine, vrei să te țin în brațe, vrei o pastilă? Și, oricum, vă recomand să vă ocupați mai puțin de poeți și mai mult de lucruri serioase: am aflat, de curînd, că ungurii vor să ne fure Cadrilaterul!

Claudia Minela(Serile Literare Isis) – Se năștea filosof șmenar, cel care le știe pe toate în orice domeniu și se adaptează oriunde, acel individ care e pasionat de lene și de lichidul bahic, cel care încearcă să obțină totul prin șmecherie.

Camelia Iuliana Radu(editura Singur) – Mi-e greu să îmi imaginez un român lipsit de imaginație sau de un minim de aplecare artistică. Asta se observă și în felul în care simte nevoia să își decoreze casa, să se îmbrace, să relaționeze. Dacă aș schița un portret, aș spune că structura afectiv emoțională a românului este mai generoasă; cu bune și cu rele, firește. Excesul, risipa, reacțiile exagerate, dar și darnicia, implicarea, uneori naivitatea. Din păcate, aceste trăsături sunt speculate și manipulate, românul de azi fiind mai degrabă frustrat decât împăcat cu sine. Poate, după ce vom fi sfârșit de spovedit durerile și nemulțumirile, vom reuși să facem pace și să aflăm cine suntem noi azi, către ce ne îndreptăm, care sunt resursele noastre interioare. Deocamdată, scriem, singura formă prin care proiectăm sentimente și ne putem permite să evadăm. Dacă structurile care azi sunt înnabușite de un birocratism păgubos ar permite, cu siguranță mulți români ar prefera să facă parte din clasa de mijloc, aproape inexistentă azi, muncind pentru ei și familiile lor. S-ar distra mai mult, ar munci mai mult, ar fi mai responsabili. Adică, ar forma o nație vie.

Viorel Poeșteanu(Revista Itaca, Dublin) – Sintagma aceasta și-a pierdut total sensul la care s-o fi gândit Bardul atunci când ne-a “condamnat” la poezie. Dacă, totuși, gena noastră are și o vână poetică, mersul nostru ascunde în subconștient îndemânarea pieilor roșii de a șterge orice urmă de simțire poetică. Românul se autodenumește poet, însă fabricarea versurilor și publicarea lor nu sunt suficiente pentru asumarea acestei divine identități. Poet este acela care numără secundele în silabe și metafora o respiră odată cu viața.

Laurețiu-Ciprian Tudor(poet) – Sincer nu cred că românul ca român se naște într-un fel sau altul, nu cred că se naște poet sau frate cu codrul sau altfel. Toate astea sunt stereotipuri. Nu cred că are neapărat din născare aplecare spre ceva sau altceva. În mare tot ce ajunge să fie este dobândit și nu un dat (admitem și că dobânditul poate fi și impur adică actualizarea unei potențe, a unui dat). Fiind de profesie sociolog știu că există ceea ce în științele socio-umane (antropologie, psihologie socială etc.) se numește „personalitate de bază” sau „personalitate culturală”. Asta înseamnă că personalitatea cuiva este indubitabil condiționată socio-cultural, că „eul psihologic” este marcat de „eul cultural” (vorbim și de domeniul etnopsihologiei, etnopsihiatriei ș.a.m.d.), dar nu trebuie să absolutizăm și nu trebuie să considerăm această determinare ca fiind fără ieșire, ca o fatalitate! E evident pentru un specialist că omul nu apare pe lume ca o „tabula rasa”, ci că se naște cu anumite înclinații psihologice, somatice etc. La acestea se adaugă și acel „modus vivendi”, „modus operandi” al societății, al culturii în care te naști. Să nu uităm că omul ca entitate bio-psiho-socio-culturală devine un mix al tuturor acestor perspective. Peste modelul general uman se imprimă toate aceste diferențe. Dacă vreți putem deplasa problema și în zona psihologiei profunzimilor (adică a psihanalizei) și să numim faptul că dacă putem vorbi despre inconștientul personal (Freud), putem vorbi și despre inconștientul familial (Szondi), dar și despre cel colectiv (Jung). Iată trei cercuri diferite care influențează ceea ce suntem. Așa că, luând în considerare tot ce am spus până acum, cred că sunt de amendat și cei care agită excesiv stereotipurile positive (fiind prea mândri că sunt ceea ce nu au ales să fie, adică români) dar și cei care își pun cenușă pe cap purtând ca pe niște zdrențe toate clișeele legate de defectele noastre ca neam. Cred că trebuie să fim echilibrați și să nu ne considerăm mai răi sau mai buni decât alții, ci diferiți! De aici avem responsabilitatea de a ne face purtătorii lucizi, dar și entuziaști, ai unei moșteniri culturale unice pe care, însă, trebuie să o raportăm la universalitate. Cred că modelul Cantemir de care vorbea Noica este singurul adecvat lumii de astăzi.

Ion Lazăr da Coza – Dar cât de temeinică este afirmaţia „Românul s-a născut poet!”? Scepticul din mine s-ar grăbi să dea repede cu tifla acestei afirmaţii, însă făcând o scurtă incursiune în lirica populară (doină, baladă, cântece de cătănie, de înstrăinare, de petrecere şi de trecere, bocetul, ritualurile magice, strigăturile, cimiliturile etc., iar mai nou, sub comunism, dar şi sub democraţie, în mod subversiv, apariţia şi circulaţia parodiilor…), mă răzgândesc iute şi răspund: dacă românul nu s-ar fi născut poet, pe principiul proverbului care spune că „Vulpea care nu ajunge la struguri spune că-s acri!”, ar fi ajuns un moftangiu de critic literar. Asta nu înseamnă că toţi criticii literari sunt moftangii ori că n-au ajuns la struguri.

NIG – Se scrie mult şi se citeşte foarte puţin.
Ce se scrie şi cum se scrie?
Gabriel Gherbăluță – Așa a fost mereu! Existǎ o constantǎ în timp, nu o variabila, privind raportul dintre artisti, opere de artǎ si consumatori de artǎ

Se scrie orice, despre orice, enorm de multǎ poezie și și mai multǎ “poezie”. Cum se scrie? Pai asta sǎ spunǎ criticii! Dacǎ au timp și de criticǎ… dacǎ …

Dan Sîrbu – Este foarte bine că se scrie mult – este foarte rău că, citindu-se foarte puţin, se scrie
foarte prost. Emoţiei, dacă nu-i dai o haină în care să strălucească, i-ar fi imposibil să persiste
în memoria de lungă durată. Macedonski a scris cel puţin la fel de bine ca Eminescu (estetic vorbind), însă n-a avut şansa de a se ridica deasupra dogmei aidoma carismaticului său confrate, al cărui geniu nu va suporta vreodată grad de comparaţie. Astăzi se scrie superficial (excepţiile de la regulă salvează peisajul literar autohton), se înseriază pastişe ce nu mai au puterea de a transmite un mesaj care să zguduie lumea social-culturală, iar mentorii au cam obosit să cizeleze nonconformismul transformat în teribilism al tinerei generaţii.

Adrian Suciu – În ce mă privește, prefer libertatea desăvîrșită a scriitorului, inclusiv libertatea de a scrie îngrozitor de prost oricărei norme stabilite de niște indivizi reprezentînd o putere literară – sinistră sintagmă! Literatura română contemporană funcționează într-o paradigmă de sorginte stalinistă: literatura oficială e o dictatură a complexului literar-comercial constituit în jurul marilor edituri, a revistelor literare și criticilor înfeudați, plus toată țuțărimea și snobărimea eferente. Ăsta e și principalul motiv pentru care literatura română nu prinde nici la public și nici la export și nu reușește decît prin initiative particulare, dar asta deja e o altă poveste. Pe care de consecință, e foarte bine că se citește puțin, altminteri oamenii, din motive obiective, ar fi siliți să citească rahaturile cu perje umflate cu pompa de complexul literar-comercial. Și mai am o singură observație: e sigur că se citește mai mult decît se scrie. Fiecare carte scrisă e citită măcar de iubitul/ iubita autorului, ceva rude și prieteni plus tehnoredactorul de la editură. Așa că nu e totul pierdut

Claudia Minela – Se scrie mult și prost. Cine să citească? Toți cei care ar trebui să citească s-au apucat de scris, crezând că literatura de calitate se face simplu cu: Ana are mere și cu aplauze gratis, din complezență. Ignoranța e la ea acasă pe meleagurile mioritice. A publica o carte în zilele noastre, pentru cei care scriu cantitate și nu citesc nimic, înseamnă faimă. Se înșeală. E o faimă de carton, un succes fals, de moment. Se mint singuri. Este o modalitate de a ieși din anonimat… așa cred ei.
,,hărăziții sînt puțini, impostorii dimpotrivă … Ei și așa sufocă viața artistică, denaturând conceptele, pavoazând aerul cu o veselie tristă, aglomerând piața cu o subliteratură inexplicabil ajunsă în librării și care derutează, lasă decepții, dezgustă. Impostorul – adică însăși prostituția în literatură – este obraznic, servil, fără scrupule, arivist, corupt… Un scriitor se face într-o viață. Nu-l poți înlocui a doua zi’’. Mare dreptate are Ion Caraion în cartea sa,,Jurnal I’’! Se scrie excesiv de multă poezie, până la pragul de intoxicare. Cum se scrie? Jalnic. Doar un procent mic din cei care scriu merita atenția unui public exigent. Ceilalți, nu. Pentru că nu sunt autentici, pentru că se plagiază între ei, pentru că sunt superficiali, își aleg teme banale, plictisitoare, păstrând stilul fraților Văcărescu și lista ar putea continua.

Camelia Iuliana Radu – Nu se citește mai puțin ca altădată, doar că azi suntem ceva mai sinceri în statistici, față de perioadele comuniste. Doar că azi nu prea mai face nimeni liste de lectură serioase, fiecare se descurcă cum poate. Școala este la acest capitol vinovată de lipsa unei rigori, lipsă de metodă. De scris, da, se scrie mult, sau, mai degrabă, față de perioada comunistă, când nu puteai publica nimic, decât cu acordul partidului, azi se poate. Mulți care au abandonat scrisul, atunci, din pesimism, lipsă de perspectivă, l-au reluat acum. Sau, au publicat ce au păstrat in sertar. Sigur că, e greu de spus cîte din aceste manuscrise sunt actuale, dar nici nu știm dacă nu cumva vor completa anumite direcții literare cu volumele publicate abia acum. Alții, au descoperit că se pot exprima în acest fel și, preferă să o facă din rațiuni personale, ceea ce, după mine, nu este deloc rău. Literatura nu mai este azi tărâmul zeilor, iar scrisul, la nivel personal, este o formă de educație. După mine, cei cu adevărat talentați nu au de ce a se teme. Dimpotrivă. Criticul literar Lucian Raicu spunea că, pentru a se putea naște un mare geniu literar, este nevoie de un climat. Acest climat, înseamnă evenimente literare, cenacluri, spectacole, efervescență. Cu de toate. Cu oameni de atmosferă, cu talente, cu băgători de seamă. Lumea artistică este un conglomerat eterogen, așa este azi, așa a fost mereu. Plus de asta, nu se naște nimeni somitate literară. Scrisul este un process, nu este un obiect finit. Deci, ideea ar fi că perfecționismul și evaluările generalizatoare mai mult strică decît să facă bine.

Viorel Ploeșteanu – Se poate scrie și citind puțin, dacă ne gândim că anticii nu aveau la dispoziție sute de volume în biblioteci, așa că rămâne să vedem ce și cum trăim, pentru a ne lămuri ce și cum scriem. Dacă găsim răspunsul la întrebarea “de ce scriem?”, răspuns intim, deci sincer, atunci vom ști și ce și cum să scriem, dacă, evident, avem și putința. Diversitatea și autencticitatea vine tocmai din individualitatea și motivația fiecăruia dintre noi. Poate că prea mulți acordăm o nejustificată atenție pentru ce și pentru cum scriu alți contemporani, îndeosebi cei mediatizați excesiv. Poate că așa se formează curentele literare, dar iată că în ultimii 25-30 de ani, nu ne-am mai procopsit cu niciun curent, ceea ce nu înseamnă, desigur, nimic. Criticii oricum te vor încadra în scrierea cuiva sau între limitele cutărei mișcări literare. Asta dacă te ridici peste medie.

Laurențiu Ciprian Tudor – Că se scrie mult cred că e adevărat, dar cred că se și citește destul. Dacă vezi ce vânzări au unele librării din mediul on-line, de pildă, nu poți să nu te uimești. Bine aici presupui că cei ce cumpară or să și citească, deși Camus ne avertiza că întotdeauna ritmul în care cumperi nu e și ritmul în care citești. Cu toate aceastea văd că lumea a început să se întoarcă la lectură, chiar dacă ceea ce se citește nu este de multe ori de calitate. Spre exemplu ați văzut și dumneavoastră cursul acelei provocări de pe facebook cu numirea a zece cărți care te-au marcat. Ce se observă din prima este lipsa acelor cărți mari, a acelor cărți clasice semnate de Tolstoi, Dostoievschi, Hugo ș.a.m.d. Apoi se observă lipsa autorilor români. Ei bine dacă judecăm problema lecturii și a scrisului azi trebuie să spunem următoarele lucruri: nu e nici o problemă dacă „neprofesioniștii” (adică cei ce doar consumă cultura) citesc cu preponderență cărți ușurele sau comerciale, problema apare atunci când creatorii de cultură fac asta, atunci când consumatorul de cultură cu lecturi mici și puține vrea să devină și devine creator de cultură. Atunci apare buba! Pe de altă parte trebuie făcută distincția între cultura de divertisment și cultura serioasă, de performanță. Ei bine și cultura comercială, de consum, de divertisment are rolul și decența ei, aduce vise, întreține iluzii, mângăie inimi, permite evadări, are partea ei de rol terapeutic în societate, dar un autor serios, „răpit de un destin creator” (Blaga) trece Rubiconul spre o altă accepțiune a culturii. Aici apar arderile, responsabilitatea, consistența, marile teme și marile întrebări, destinul! Asta este!…legatura dintre citit și scris este imposibil de rupt, nu se poate face saltul despre care vorbeam fără o cultură generală dusă spre erudiție, fără luciditate. Așa ca un fapt divers și ca exemplificare vă mărturisesc că mă uimește apariția în ultimul timp în mediul on-line a unor „scriitorese”(adică ele sunt un fel de preotese ale scrisului sau prin scris!) care domină acest spațiu. Au un discurs feminist, oarecum postmodern, multă dezinvoltură (se pronunță cu privire la oricine și la orice!), folosesc ca formulă literară cu prepoderență tableta sau fragmentul confesiv, sunt nonconformiste și religios și cultural sincretice și cosmopolite. Ele combină opinia (adică subiectivitatea) femeii din criza vârstei mijlocii cu poezia (uneori reușită) și ironia cu limbajul îndrăzneț până la pornografie. Pe aceste zeițe, pe aceste amazoane eliberate ale blogovalului, cu toată carisma lor (le invidiez pentru cum știu să își facă notorietate și adoratori!), nu pot totuși să le iau în serios și nu le pot recomanda ca literatură adevărată pentru că suferă ca și mediul în care se mișcă de suficiență și superficialitate.

Ion Lazăr da Coza – La prima parte a întrebării, răspund cu câteva întrebări: Stadioanele mai sunt pline? Dar sălile de film, de teatru, de operă, de circ? Fireşte că „nu”. Explicaţii? Hai să căutăm împreună oarece vinovaţi şi scuze. În primul rând: televiziunea şi internetul. E mult mai comod să vizionezi un spectacol pe o plasmă imensă, tolănit comod în fotoliul de acasă, decât să te deranjezi până la stadion, până la teatru, deşi socot că din partea noastră, a celora cărora le sunt adresate aceste realizări, e o mojicie faţă de creatori şi protagonişti să nu-i onorăm cu prezenţa, ori, ca să fiu mai aplicat pe subiectul interviului, să nu mergem la o lansare de carte şi să nu cumpărăm cartea din librării dacă nu-l cunoaştem personal pe autor – ne mulţumim s-o „frunzărim” pe internet şi să citim o cronică-două, mai mult din speranţa (perversă!) de a găsi vreun „fault” din partea vreunui critic literar. Un alt vinovat, des invocat, ar fi lipsa timpului. Dincolo de orice teorii, de orice scuze, eu cred că într-un final e vorba de egoism, individualism, egocentrism. Noi şi numai noi suntem buricul pământului. Ne interesează confraţii doar în măsura în care ne comparăm cu ei. Fireşte, există în viaţa oricărui scriitor, o perioadă a acumulărilor care durează până pe la patruzeci de ani, când citim orice, oricât, oriunde, apoi ne dedicăm timpul aproape în exclusivitate creaţiei, şi atunci lecturăm numai din obligaţie. Ceea ce mă îngrijorează e faptul că tinerii trec peste această perioadă, avântându-se spre Parnas, scriind mai multe cărţi decât au citit… Observ că încet-încet am trecut în partea a doua a întrebării. Ce se scrie? Fără îndoială, se scrie şi literatură bună! Din păcate ea e sufocată de acea beletristică ce abordează subiecte gen: feng shui şi yin yang în cotidianul zilnic (!), cum să devii deştept, frumos, şarmant şi bogat din „n” mişcări, încarnările noastre anterioare şi… posterioare, horoscoape, chiromanţii, interpretarea viselor, taroturi şi magii (neapărat albe!), cărţi de bucate… Spun asta dintr-o experienţă avută cu un „confrate” care mi-a trimis cartea sa despre „beneficiul optimismului curent”. Practic, acea carte era o compilaţie de texte din alte zeci de cărţi asemănătoare, contribuţia personală tinzând spre zero. Cu restul de francheţe ce mi-a mai rămas, i-am spus părerea mea. Aveam să aflu de la ’mnealui că „asta-i literatura adevărată”, el pregătindu-se ca să scoată a treia ediţie a cărţii sale, pe când proza mea, bine primită de critică (după cum vedeţi, modestia nu mă dă afară din casă!), stă prăfuită prin cotloane, ca o criminală… Mai întrebi, darling NIG, cum se scrie? Uneori extrem de vetust, alteori doar pentru elite. De aici vine încă un motiv de scădere al numărului cititorilor de literatură contemporană. Opinez că un scriitor trebuie să fie doar cu o jumătate de pas înaintea cititorului. Dacă e învechit, cititorul va prefera autorii certificaţi de timp, dacă e ultraavangardist, cum am spus deja, va fi vizitat numai de iniţiaţi. Un alt factor care duce la diminuarea cititorilor este lipsa de respect a scriitorilor faţă de aceştia şi faţă de ei înşişi. Mă refer strict la aspectul fizic al paginii printate. Personal, abandonez o carte, indiferent cât de interesantă ar părea, care nu are paragrafe aliniate, linii de dialog la locul lor, număr egal de rânduri pe coală etc., însă care „compensează”, cu vârf şi îndesat, prin greşeli de ortografie şi de exprimare.
Aşadar, ca o concluzie, vinovaţi sunt şi de-o parte şi de alta a baricadei.

NIG – Se publică mult și orice. Numai dacă nu vrei nu ai o carte sau nu exiști într-o Antologie. Garantat, oferta este mult mai mare decât cererea. Ajungem sau am ajuns deja la… inflație literară?

Gabriel Gherbăluță – cred ca e bine cǎ se publicǎ mult. Într-o lume normalǎ oferta trebuie sǎ depǎseascǎ cererea. Si sǎ nu uitǎm așa s-a nǎscut concurența. tu știi mai bine asta cǎ trǎiești în țara care a creat-o! Inflație literarǎ? Ce e aia? Mereu s-a scris mai mult decât s-a citit!

Dan Sîrbu – Din punct de vedere cantitativ literatura actuală a cunoscut un reviriment semnificativ – însă, în ceea ce priveşte calitatea, aici se simte diferenţa. Îmbucurător este faptul că, într-o lume acaparată de puterea banului, mai există dorinţa de a crea hrană pentru spirit.
Mercantilismul, în oricare dintre ramurile artistice, s-a transformat într-un flagel care ştirbeşte din prestigiul valorilor – o antologie, în mod normal, apare ca o recunoaştere a exponenţilor reprezentativi, apartenenţi unui grup literar sau societăţi culturale – cotidianul ne-a confirmat din plin faptul că dacă există potenţă financiară şi o sclipire (necizelată) creatoare, avem premisele însăilării unui grupaj de texte care fac obiectul unor astfel de materializări. Dar tot răul spre bine, pentru că timpul va cerne valoarea, iar toate aceste cărţi vor fi obiect de studiupentru noua generaţie de critici literari.

Adrian Suciu – E nedrept să vorbim despre o ”inflație literară” altfel decît în contextul în care vorbim despre o inflație generalizată. E inflație de manelism în spatiul public, inflație de curve și ticăloși în politică, inflație de analfabeți în mediile universitare, inflație de mafioți în poliție și magistratură, inflație de nebuni pe șosele, inflație de tîmpiți peste tot. După ce veți accepta dumneavoastră că toate inflațiile despre care vorbesc mai sus există, voi afirma și eu public și deschis: Da, trăim într-o inflație literară. Dar vin și vă întreb: nu e inflația literară cea mai nevinovată și inofensivă dintre inflații?

Claudia Minela – Este foarte bine ales termenul de ,,inflație’’. Atâta timp cât există aplaudacii, pupinturiștii, cei care se entuziasmează și de un strănut, autorul va avea o impresie exagerat de bună despre capodoperele sale și de aici până la a publica, mai este doar un pas. Trăim într-o continuă minciună. Ne interesează doar părerile pro. Pe cei care au tupeul să spună și ce nu e în regulă în lectura respectivă, îi desființăm. Ce nevoie avem de ei atâta timp cât sute de like-uri și aplauze acoperă realitatea? În ceea ce privește Antologiile, să avem pardon. Scopul lor e de înavuțire rapidă. Dacă avem nonvalori în literatură care vor să-și cumpere faimă, apelează la turmă, adică la antologii. Acolo sunt în joc mulți bani și multe antitalente. Cerere și ofertă în poezia românească, este o glumă bună. Și ce dacă nu cere nimeni, noi oferim. Cui? Nouă. De ce? Iaca… să vază lumea că sunt vedetă. Fiecare pe unde poate. Pam, pam!

Camelia Iuliana Radu – Totdeauna a existat maculatură. Atât în perioada comunistă, cît și în cea interbelică; dacă în communism erau ”opere” scrise la comandă sau… tematice, pe care azi nu le mai citește nimeni, sau, dacă le citește, zâmbește amar, în cea interbelică erau fel de fel de cărți siropoase, cu ecou în epocă, pe care literatura le-a uitat. Ridicol a existat mereu. Sistematizarea criticilor literari este mai ușor de făcut după ce un autor și-a săvârșit existența, o data cu asta și creația. Oricând se fac reevaluari, se descoperă nume și autori uitați sau neluați în seamă. Acest aspect este valabil pentru toate artele. Oferta editorială este deschisă pentru că azi, cu puține excepții, editurile sunt particulare, ca atare, reprezintă o activitate din care trebuie să trăiești tu, ca patron, dar și angajații tăi, acei oameni care muncesc pentru ca un manuscris să ajungă o carte. Ar trebui să ne bucure asta, să ne adaptăm unei piețe de servicii culturale deschisă, în formare. Faptul că nu acceptăm acest aspect managerial și de marketing al realității culturale, mă face să gândesc adesea că nu am integrat încă mecanismele democratice ale activităților noastre de zi cu zi. Acceptăm concurența pe piața de castraveți, abundența pieței de produse alimentare, dar nu acceptăm aceleași mecanisme în demersul cultural. Suntem încă idealiști, lipsiți de realism. Suntem încă apăsați de frică și idei preconcepute, nu avem lejeritate în comportamentul sociocultural. Aș mai vrea să completez cu un aspect care ține de trecutul nostru de enclavă. Toată această revărsare de comunicare literară este și efectul unei nevoi acute a românilor de a se exprima sensibil. Peste 50 de ani, românii au fost nevoiți să suporte o exprimare în limbajul de lemn al ideologiei de partid. Nu am putut să exprimăm personalizat sentimente și trăiri, bucurii, tristeți, dileme. Ori, asta determină frustrare, nevoia acută de definire, de ieșire în spațiul public cu tot ceea ce ai reprimat generații întregi. Românii sparg zăgazurile comunicării, se exprimă pe ei înșiși, cu talent sau fără, dintr-o nevoie a recuperării identității. După mine, este un act de curaj pe care îl admir. Literar, nu poate fi vorba de inflație. Azi, avem criterii de evaluare care mâine poate vor fi răsturnate. Cel pe care azi îl definim ca lipsit de rafinament poate fi mâine considerat promotor de tendințe. Cu limitele de rigoare. Totuși, acolo unde există libertate de exprimare, totdeauna există progres. Nu îmi e frică de libertate, oricare formă ar îmbrăca această libertate, timpul cerne. Mi-ar fi frică de prezența unor personaje care să interzică libertatea de exprimare, pe motiv că deține adevărul. Critica literară oricum își va face datoria și cred ca este suficientă prezența acesteia. Igienizarea minții și a mentalului colectiv prin scris este binevenită. Dacă mă întristează ceva este mai degrabă lipsa unui mecanism de promovare reală, lipsa librăriilor de profil, lipsa unui sistem prin care cartea contemporană să ajungă real la toți cititorii care, astfel, să poată alege din ce există și nu doar din ceea ce li se propune de către cele câteva edituri care, firește, vând autorii lor, în librăriile pe care le dețin.

Viorel Ploeșteanu – Că se scrie mai mult decât se simte nevoia nu este o noutate. La o altă scară, desigur, observase fenomenul și George Călinescu în perioada interbelică. Motivația era aceeași ca și astăzi: piața liberă a cărții, a editurilor. Cine plătește, publică. Dacă anumitor edituri le-ar păsa de imaginea lor și de actul trudit al scrisului, ar publica numai în urma acceptului unei comisii de evaluare, însă… Metafora asta cu inflația literară sună bine, dar nu stă în picioare, pentru că afluxul de cărți publicate nu poate fi stăvilit cu o simplă ordonanță de la stăpânire. Poate că vor rămâne veșnic neștiute câteva scrieri valoroase, însă omenirea va putea trăi și fără ele.

Laurențiu Ciprian Tudor – Acum câțiva ani judecam și eu chestiunea asta și mă revoltam. Invitat la diferite manifestări literare, la tabere și festivaluri mă enervau teribil grafomanii și mă controlam cu greu să nu persiflez. Acum însă nu mai sunt atât de „pasional” și consider că toți acei „chinuiți de talent” încăpățânați vor „pieri” pe limba lor, că până la urmă „urma alege” și tot ea „scapă și turma”. Apoi, în aceeași idée, să nu uităm că Nichita vorbea de republica literelor în care oricine poate intra și nu decide nimeni cine rămâne. Acest mod „democratic” de a vedea treaba asta mi-a fost întărit și de maestrul Daniel Drăgan care înțelept m-a învățat că e nevoie de o bază cât mai largă care să producă emulație culturală și care să susțină tinerele talente, speranțele. Doar așa prin această emulație poți spera să iasă nuferii. Ei nu apar așa „ex nihilo”. Altfel cu prietenii mei apropiați din acest domeniu practic principiul lui Nicolae Steinhardt: „câtă prietenie atâta exigență”.

Ion Lazăr da Coza – Părerea mea e că, cel puţin în România, am trecut de vârful „inflaţiei” literare, când orice „gospodin” şi orice gospodină voiau să-şi vadă numele pe o carte, pentru a se mândri în faţa unchilor şi a mătuşilor, cu aşa-zise poezii, de fapt, veritabile texte de romanţă, muzică pop, manele sau hip-hop, ori cu „romane” siropoase, demne de jalnice telenovele, şi că uşor-uşor vor apărea agenţi literari, edituri şi librării cu prestanţă, dar şi autori responsabili care chiar au ceva de spus.

NIG – Poezia nebunilor sau nebunii poeziei?
Ce părere aveți despre poezia extrem de ,,anatomică,, și indecentă scrisă de către unii dintre poeții de astăzi?

Gabriel Gherbăluță – aș fi preferat sǎ lipseascǎ întrebarea asta. Pentru cǎ nu prizez astfel de “producții” ascund o anumitǎ “impotență” culturalǎ. Punct!

Dan Sîrbu -Aşa cum spuneam şi cu alte ocazii, teribilismul s-a metamorfozat în dorinţa de a ieşi
din tipare, de a epata, de a provoca şi de a se lansa în afirmaţii gratuite, generatoare de polemici ieftine, fără argumente plauzibile. Anatomicul în artă nu trebuie să depăşească limita dintre erotism şi vulgaritate, aşa cum în bucătărie nu trebuie să se confunde zahărul cu sarea. Indecenţa nu are ce căuta în artă tocmai datorită faptului că arta reprezintă activitatea cu scop de a crea valori estetice, utilizându-se mijloacele specifice de exprimare. Eu cred în afabilul inefabilului, nu în ignobil.

Adrian Suciu – Eu am o vorbă: fiecare scrie poezia pe care o merită. Dacă unul merită de la viață o partidă de sex oral, despre asta va și scrie. Poezia anatomică e ca și celelalte feluri de poezie: e bună sau proastă doar în funcție de cine o scrie. Pe de altă parte, considerația pe care v-o port mă obligă să fiu onest și să dau glas unor gînduri altminteri destul de intime. Sînt atîția labagii care scriu despre sex în poezia română încît ți se face milă de bietele muze!

Claudia Minela – ,,Poezia extrem de anatomică și indecentă’’ , adică poezia pornache are și ea publicul ei. Ce consumă obsedații la boschetul vesel? Vodkă, bere, mai trag și câte un cui, la toate astea merg poeziile cu mesaj obscen. Trivialul și hăhăiala grobiană sunt la ele acasă. Asta e valoarea lor. De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere. Pe mine Leonard Ancuța m-a făcut obtuză pentru că mi-am permis să-i spun că acela nu este un limbaj artistic.
Poeziile ( atenție, mă refer strict la poezie) care folosesc trivialul sunt poezii comerciale care au succes de moment. Din fericire sunt puțini autorii care scriu astfel. De ce aș cumpăra o carte în care citesc versuri pe care le găsesc gratis scrise pe pereții și ușile veceurilor publice?
(Abia aștept să vină ziua în care mă voi deștepta și voi scrie despre labii ca despre niște urechi de elefant care plutesc deasupra patului în care eu fac sex…:)) paranteza e opțională.

Camelia Iuliana Radu – Ha! Frumos spus. Și una și alta. Există nebunia poeziei, dar cum altfel ar putea fi? Și nebunii poeziei, dar nici fără ei nu se poate. Dacă pentru a fi prozator bun ai nevoie de rigoare și capacitatea de a cuprinde într-o viziune detalii, pentru poezie ai nevoie de flacără, de intensitatea trăirilor, de excentricitate, cel puțin de un dram de nebunie. Nu poți veni în fața cititorului tău cuminte, nu îi poți spune lucruri pe care le știe, nu poți să fii prietenul lui. Îți va arunca imediat cartea. Ca poet, e bine să îți scoți citorul din confort și rutină, să îl convingi cu o emoție în plus, cu o observație care să îl aducă de partea ta. Chiar și poezia melancolică are în structura ei o trăire mai apăsată decît ceea ce în mod current un cititor își permite să exprime. Oamenii, ca să poată trăi în colectivitate, își cenzurează majoritatea emoțiilor, și au nevoie să fie scoși din lentoare, să își aducă aminte de propriile emoții. Că pot fi speriați, veseli, extaziați, răi, înlăcrimați, că sunt totul, dar, uneori, uită. Rutinele dezumanizează, obosesc, aplatizează. Dar, vine poetul al cărui sens este să fie liber, să își păzească libertatea, să o propună, să exprime experiențele și îl ridică pe cititor spre imaginea de sine necontrafăcută, dezbrăcată de formalism. Poezia cu accente sexuale vădite sau chiar cu limbaj considerat indecent vine tot din acea nevoie de exprimare a libertății. Exercițiile acestea nu fac rău poeților și scriitorilor, nu e firesc să ne fie teamă de cuvinte, oricare ar fi ele. Există oameni care o apreciază, curajoși care o citesc. Dacă e scrisă bine, această poezie poate rămâne în istoria literară. Sunt însă puține cazurile. Dacă nu, va fi doar o vulgaritate uitată. Și, repet, poezia de acest fel a existat totdeauna. Să nu uităm pe Apolinere, pe Miron Radu Paraschivescu, și, firește, pe atâția alții. A fost o modă și în literatura română post decembristă, acum nu prea se mai scrie așa. Pe de altă parte, poezia cu inimioare și fluturași, plină de clișee și minunări banale îmi pare cu mult mai desuetă și plictisitoare. Totuși, nișa acestei poezii este restrânsă, nu poți exprima la nesfîrșit aceeași poveste, iar cei care sunt cu adevărat talentați știu că nu este un scop în sine, ci doar un mijloc. Unii poeți s-au folosit de subterfugiul indecenței pentru a fi mai populari, alții au vrut pur și simplu să spargă tiparele vremii prin limbaj licențios. Deocamdată, ceea ce observ eu este o ieșire din haos, o fină dar vizibilă reorientare. Aș putea spune că deja se coagulează diverse grupări și orientări. Poezia urbană, mai sofisticată și orientată către experimental literar, către trăirea individualistă. Poezia conceptuală, cu note filozofice, care incorporează ideatică; poezia experienței, situațională, care aduce în lirică dramatismul existential. Poezia de contemplație, cu note intimiste, unde liricul s-a refugiat și continuă să ne emoționeze. Mai există si un fel de mix din toate acestea. Notele poeziei moderne sunt destul de triste, adesea depresive, dramatice și uneori, de-a dreptul dure. Cum să fie altfel, dacă sufletele noastre trăiesc astfel? Cum ar putea un poet să zburde fericit, când trăiește într-o lume care exercită asupra lui o presiune covârșitoare? Este marginalizat, este neglijat, viața lui nu este tocmai roz. Un proverb chinezec spune: când tobele bat tare, războiul e aproape. Intuiția artistului simte cee ce fratele său amână să ia in seamă.

Viorel Ploeșteanu – Starea de luciditate în poezie are tot atâta însemnătate cât are și “nebunia”. Desigur, ne referim la euforia spiritului, la fantastic și la lumea “nelumită”, așa cum spunea undeva poetul Dumitru Ichim, nicidecum la nebunia vulgară prin care, mai degrabă, numim prostia. Poezie vulgară au mai scris și unii dintre clasici, însă nu aceea s-a păstrat în literatură. Poezie anatomică scrie și, să zicem, Emil Brumaru, însă vulgul trece în plan secund, fiind numai un soclu pe care este expusă metafora. Indecența forțată, pe care o abordează anumiți scriitori pentru a ieși din ceața densă a anonimatului, nu înseamnă nimic acum și nu va însemna nici peste câțiva ani, așadar, nu vă irosiți timpul cu ea!

Laurențiu Ciprian Tudor – Există evident o anume nebunie a poetului. Dacă este un ins poetic reușit e limpede că nu poate fi crispat, scorțos, obtuz. E clar că poetul ca entitate care trebuie să se simtă liberă (adică legat și totuși nelegat de lume și de lucruri) e un provocator în sensul în care, dincolo de orice măsurători, reguli, cutume, el cheamă și aduce aici în fața lumii frumusețea, sensibilitatea, soarele. El se plasează ca sa facem referire la Kierkegaard pe stadiul estetic și nu explicit pe cel etic sau religios, deși face importante punți între aceste moduri de a fi. Vreau să spun că poetul nu e un vagabont fară de rădăcini, fară de echilibru (dimpotrivă!) ci doar că își păstrează un anume fel de a fi „pe alături”. El este, după mine, din soiul rătăcitor al misticilor. Despre poezia aceasta cu gonadele la vedere ce să zic?! Câteodată mă amuză, dar de cele mai multe ori mă lasă rece pentru că nu poți ca poet să pierzi timpul cu un limbaj prea explicit, cu lipsa perspectivei, a dorului și a tainei. Imi plac foarte mult nudurile tocmai pentru că potențează și nu reduc așa cum aleg erotismul și nu pornografia.

Ion Lazăr da Coza – „Poezia nebunilor sau nebunii poeziei?” întrebi. Răspund: Şi una, şi cealaltă. Însă cu moderaţie! Cât despre poezia extrem de ,,anatomică” şi indecentă scrisă de către unii poeţii de astăzi (Ce diplomată ai fost în formularea întrebării!), ce să spun?… Din principiu, sunt împotriva oricărei forme de cenzură. Să-i lăsăm să se manifeste, dar să nu le promovăm „creaţiile”… „Ajunge zilei răul ei!”

NIG – Vom vorbi peste douăzeci de ani despre un poet de al zilelor noastre aşa cum vorbim astăzi despre Nichita, Blaga…?
Dacă NU, de ce? Dacă DA, ,,riscaţi,, un nume?

Gabriel Gherbăluță – Da, vom vorbi! Știi de ce? Din nevoie de repere, ierarhii, etc. chiar dacǎ nu vor fi de valoarea celor amintiți vor fi ridicați acolo, din nevoia de care am amintit! Si mi se pare normal. In același timp e riscant sǎ faci clasamente in arta. Sǎ lǎsǎm asta în seama sportului. nu risc! Cine știe? Poate tu, poate eu, poate amândoi !

Dan Sîrbu – Totul depinde numai de sistemul de învăţământ cât de preocupat va fi să păstorească ceea ce cu toţii numim cultură – adică totalitatea valorilor materiale şi spirituale ale poporului. Valori avem, unitatea este cea care ne lipseşte. Îmi plac: Adrian Munteanu, Felix Sima, Boris Ioachim, iar din noul val: Loredana Cristea, Beatris Serediuc

Adrian Suciu – Evident că veți vorbi. Nu peste douăzeci. Peste două sute Peste două mii. Despre Adrian Suciu. Așa că grăbiți-vă să îl cunoașteți – în preajma lui, veți avea acces la o felie de posteritate.

Claudia Minela – Da, vom vorbi. Nu este cazul să generalizăm. Avem valori care-și respectă în primul rând cititorul, apoi pe el și în cele din urmă opera care va dăinui. Nu voi lăsa doar un nume: Nora Iuga, Traian T. Coșovei, Lucian Vasilescu, Ciprian Chirvasiu, Adrian Suciu, Liliana Filișan, Adriana Lisandru, Adrian Munteanu, Ștefan Ciobanu, Alexandru Mușina, Cristian Popescu, Mircea Ivănescu, Ioan Es Pop, Valeriu Mircea Popa etc. și foarte mulți tineri care vin acum din urmă și pe care eu i-am recomandat pe pagina Direcției 9.
Doresc cititorilor revistei să savureze poezia românească contemporană pentru că merită. Se vor regăsi în multe dintre lecturile poeților români, rezonând cu gândul și sufletul acestora. Spiritul nu are granițe, el este unic atunci când emană energie pozitivă, atunci când se strange în căușul altor inimi calde, răspândind lumină.

Camelia Iuliana Radu – Avem deja poeți foarte buni, cunoscuți mai ales în mediile literare, dar nu foarte mediatizați în rândul cititorilor, pe cât ar merita. dar, această stare în care nimeni nu dorește să audă de succesul unui poet, frica de poeți, aș zice, determină o stare de fapt cu factori care decid destinul unui poet. Pentru că nu doar poetul trebuie sa fie genial, ci si societatea să îl promoveze. Societății de azi îi e frică de voci cu idei liber exprimate, nonconformiste, provocatoare nu prin text provocator, ci prin ideile pe care le exprimă. Uneori, a scrie ca stai pe malul apei și te gandești la tine, la ceea ce simti, la ceea ce esti este mai periculos decat a striga lozinci. De ce ar vrea ministerul să promoveze oameni care vorbesc despre identitate, despre personalizare, despre trezire, despre bucurie chiar. De ce? Despre constiința de sine? Astfel de modele dau idei cititorilor și, acestia pot deveni cetățeni activi și cu păreri clare despre nevoile lor. Pot avea standarde. Nu sunt mai buni, mai ușor de condus, obedienții? Obscurii? Abulicii? O societate care promovează poeți, tineri sau nu, care deschide căi de afirmare în țară și în străinătate, care creditează un poet, îl ajută să devină un nume. Altfel, obscura stare de ignorare, aroganța cu care nu sunt băgați în seamă, determină, firește, lipsa unui Blaga, a unui Stănescu. Există un mit contemporan care spune că viitorul, istoria literaturii va face dreptate. Tot ce se poate. Dar poetul care scrie și nu este adus în librării, în biblioteci, este o pierdere a societății actuale. Pentru că ideile noi vin prin scriitori. Ei defrișează cu intuiția lor, un drum al cunoșterii. Dacă privezi oamenii de această vedere înainte îi oprești de la o evoluție firească, faci o crimă față de prezentul ideatic, față de visarea noastră colectivă care ne ajută să mergem înainte. A visa este condiția progresului. Exercițiu pe care doar poeții îl mențin viu între oameni. Luați visele unei națiuni și i-ați luat viitorul. O națiune care își condamnă poeții la izolare este o națiune fără viitor.

Viorel Ploeșteanu – Cu siguranță, fiecare generație are vârfurile ei, numai că acum este atât de agresivă promovarea anumitor scriitori, încât ne este greu să discernem ce este pentru că este și ce se impune artificial a fi. În această situație, numai trecerea anilor ne va fi de ajutor. Pronosticuri nu este cazul să fac. Citesc mulți autori contemporani cu plăcere, însă nu știu cine ar avea tăria condeiului de a învinge timpul, iar timpul ce va fi să vină îmi este teamă să mi-l imaginez.

Laurențiu Ciprian Tudor – Cu siguranță da! Cred că vom vorbi despre mai mulți! Sunt mulți poeți buni, talentați doar că existând numai insule în această lume literară a României de azi nici noi nu îi putem cunoaște pe toți și nici ei nu se cunosc între ei. Dar prin legăturile pe care le am în diferite zone ale țării văd că poezia bună continuă să fie. Nu dau nici un nume pentru că cei pe care îi cunosc eu deși au deja volume nu au încă o operă.

Ion Lazăr da Coza – Autorii care au devenit borne în literatura română, în vremea lor, au fost susţinuţi nonstop de către un critic marcant, dacă nu cumva de către o pleiadă de critici. În prezent s-a pierdut acest obicei. Nimeni nu mai pariază pe vreun june prozator sau poet… Poate că mă înşel… Mi-ar plăcea să fiu în eroare la acest punct, cum de altfel aş vrea să nu am dreptate în pesimismul meu în ce priveşte literatura, cultura, în general. Onorat.a

NIG de vorbă cu Florin Rădulescu

Florin Rădulescu, ştiu că nu-ţi place să-ţi pierzi vremea. Aşa că intru direct în subiect.
Cineva spunea asta despre tine: ,,Aş numi prestaţia să măiestrie ticăită. Căci este realmente un artizan. În afara tactului în care curg cu graţie de valuri săltăreţe versurile sale, sunt de remarcat o serie de ticuri, mişcări aritmice, convulsive, bruşte, spasmodice şi repetate. Mişcări involuntare, ţâşnite din profunzimile inconştiente ale geniului său,,
Aş putea să folosesc şi eu câteva atribute sau câteva epitete, nu-i aşa, să te descriu cititorilor noștri, dar nu vreau să îmi tai nimic din plăcerea de a afla de la tine, despre tine. Ştiu că eşti mult mai puţin drăguţ şi amabil decât mine, deci,

NIG – Cine eşti tu, Florin Rădulescu?
FR – În primul rând, ca să nu ne formalizăm aiurea, aș prefera să-mi spui simplu:”maestre” sau Rudy ( zâmbesc, evident)
Niciodată nu mi-au plăcut întrebările astea stas, de tip comunist: “cine ești, de ce și ce-ai făcut în ultimii 5 ani ?”. Pot să-ți spun doar că sunt doar un om care încearcă să-și păstreze sufletul tânăr. Iar scrisul este pentru mine o modalitate de a rămâne tânăr.

NIG – Ştiu că am anumite restricţii. Vrei să vorbim despre ceva anume, sau pot continua cu întrebări?
FR – Există restricții pentru că nu-mi place să vorbesc despre mine, aș prefera să rămân izolat în pătrățica mea, ca o simplă legendă a virtualului( sper că zâmbești tu acum). În schimb am putea să vorbim despre psihologia feminină, despre cât de puțini oameni au simțul umorului, despre câte ture alerg dimineața dar știu că nu ne-ar ajunge spațiul sau cititorii ar începe să caște de plictiseală.

NIG – No problem. Putem vorbi despre psihologia femeilor psycho.Hai să vorbim despre misoginismul tău devenit legendar. Ți-l asumi. Eu ți-l neg. Am făcut-o întotdeauna, pentru că un bărbat care scrie despre iubire așa cum o faci tu, nu poate urî femeile. Cred că te infurie prostia umană în genere.
FR – Numai un idiot frustrat urăște femeile. Eu în nici un caz nu sunt idiot. Fiecare femeie are ceva bun de oferit, mai ales dacă nu depășește perimetrul bucătăriei, nu-i așa? :)Adevărul e că bancurile cu blonde sunt, de cele mai multe ori, lucruri care se întâmplă în realitate. Întotdeauna am considerat că vina nu o poartă femeile dotate cu un creieraș microscopic ci bărbații care-și pierd vremea cu asemenea creaturi nefericite. Asta nu înseamnă că nu există și femei sclipitoare, doar că, de obicei, ori sunt căsătorite, prin urmare sunt ” greu de momit” chiar și de către un seducător în masă (just like me!) , ori arată ca Godzilla (conform legii compensației)!

NIG – Când este o femeie frumoasă? Când e urâtă?
Fiecare bărbat are criteriile lui atunci când apreciază o creatură de gen feminin.Unii preferă blondele, alții brunetele, alții pe cele cu țâțe cât o damigeană. Când o femeie e frumoasă și când e urâtă? Nu pot da eu verdicte. În orice caz, chestia cu “frumusețea interioară” e o mare gogoașă pe care o vehiculează de obicei tipele care arată ca un dulap, tipe care populează la greu facebook-ul și site-urile de matrimoniale având la avatar (profil) o gărgăriță sau un fluturaș.O femeie urâtă rămâne urâtă cu toată frumusețea ei interioară care nu interesează pe nici un bărbat sub 80 de ani

FR – NIG – Scrii poezie. Şi, deşi tu o să te lupţi cu mine puţin, o să insist ca ceea ce scrii tu este poezie. O poezie care pe mine m-a atins de foarte multe ori, o poezie pe care tu ai numit-o, şi asta nu numai o dată, falsă?
De ce?
FR – Repet, eu nu scriu poezie, scriu doar versuri. Revenind, nu versul e neapărat fals. Starea. Pentru mine e destul de simplu să-mi induc o anumită stare că să pot “comite” niște versuri, zic eu, citibile. E ca un fel de joacă. Cert e că sunt perfecționist, uneori revin și după câțiva ani asupra unei poezici. Întotdeauna mi-a plăcut lucrul bine făcut.
Totul e perfect atâta timp cât nu te iei foarte în serios și nu începi să ai fițe de mare poet, așa cum văd că fac mulți. Faptul că ai scos o carte sau mai multe la o editură de colțul străzii, din banii tăi, nu înseamnă că ești poet. Spre exemplu, mediul virtual (FB) e îmbâcsit de poeți maculatoriști care scot pe bandă deșeuri literare siropoase cu inimioare și floricele pe câmpii , destinate centrelor de colectare care îi așteaptă cu brațele deschise. Din păcate, mulți nu conștientizează că sunt ridicoli și se mulțumesc cu tonele de like-uri primite din partea unora la fel de puțini mobilaţi la mansardă că și ei. Mulți vor spune”eu scriu cu sufletul, prin urmare poezia mea va ajunge la inimile oamenilor”. Da, va ajunge cu siguranță la inimile maneliştilor, la inimile celor cu 4 clase, pentru care”Cățeluș cu părul creț” este o producție literară de mare excepție. Degeaba ai suflet dacă ești agramat sau n-ai pic de talent literar.

NIG – Publici pe câteva siteuri literare. Să sperăm, ca aşa, din pură curiozitate, citeşti şi pe alţii. Se scrie foarte mult zilele astea dar se citeşte foarte puţin:
Ce se scrie?
FR – Întotdeauna am citit mult.În special integrame, rebusuri și anunțuri vânzări-cumpărări electronice. De asemenea am lecturat cu nesaț rubricile de matrimoniale de când mă știu.
Vorbind puțin mai serios, în general se scrie vers alb. Din păcate majoritatea poeților apăruți că ciupercile după ploaie în ultimii ani,( probabil și datorită faptului că s-au înmulțit editurile care atâta timp cât le plătești îți publică absolut orice), scriu la fel, parcă ar fi trași la xerox,înșiră niște năzbâtii care se vor originale cu orice preț, participă la tot felul de cenacluri duziniste și uite-așa cu mult tupeu și talent minim ies în față. Eu prefer versul clasic, acolo, dacă n-ai ureche muzicală ești un fiasco total ca poet.Dacă ar fi după mine,ți-aș recomanda câțiva autori mai puțin cunoscuți, dar care scriu diferit față de turmă:Gheorghe Azap, Radu Ștefănescu, Cristian Vasiliu,Ion Nimerencu.

NIG – Am zâmbit din nou. Ușor sarcastic de data aceasta. Am citit, tot datorită ție, poezie scrisă de acesti gentlemen, și da, scriu altfel. Dar chiar nici o femeie nu face lista ta?
FR – Din păcate, femeile nu prea au simțul umorului. Când încep să scrie(probabil din plictiseală sau în lipsa unui iubit palpabil), marea lor majoritate aruncă pe hârtie o tornadă de siropuri telenovelistice. Evident că nu am răbdare să citesc asemenea atrocități.. Totuși, ca să nu spui iar că sunt total misogin, o să pomenesc un singur nume de poetă care-mi place, (în afară de tine, logic!): Sanda Nicucie.

NIG – Da, și eu o ador pe Sanda. Și pe mine, of course.
De ce nu vrei să publici?
FR – Ce rost ar avea?Nu țin cu tot dinadinsul să-mi văd numele pe niște volume pe care, apoi, să le țin pe balcon în locul borcanelor cu murături sau să le donez vecinilor încântați că primesc hârtie igienică gratis. Știu că mulți dintre cei care se cred poeți fac asta. Atâta timp cât nu o să primesc o ofertă serioasă de la o editură serioasă și nu o să fiu plătit pentru efortul meu, n-am să public. Prin urmare, e greu de crezut că voi publica prea curând.

NIG – Păunescu, Eminescu, Macedonski, Adrian Munteanu şi mulţi alţii, mult mai puţin cunoscuţi. Până şi eu m-am aflat sub peniţa ta şi nu mi-a fost prea bine.
Ce cauţi când cauţi să parodiezi o poezie?
FR – În principiu pot să parodiez orice autor, indiferent că e celebru sau e doar un pinguin care rupe pixul când vrea să scrie ceva. Nu caut neapărat un gen de poezie. Pur și simplu citesc ceva și ideile încep să curgă. Cred că sunt singurul ins în viață care a reușit să parodieze integral Scrisoarea 3 a lui Eminescu. Evident, cei mai mulți, cei rigizi, nu agreează stilul meu nonconformist, pe” agonia”, de exemplu, abia după 10 ani am primit un nivel minim care să-mi permită să postez direct textele fără a mai fi verificate de un editor .

NIG – Deşi parodia ta este extrem de inteligenta iar sonetele umoristice sunt fermecătoare, directe şi aspre de cele mai multe ori, partea care mă atrage cel mai mult la scrierile tale rămâne poezia de dragoste. Scrii altfel. Ca de sfârşit de lume şi de iubire.Ca şi cum nimic din ce a fost n-o să mai fie. Toţi avem un dark side. Simt ca poezia ta de iubire este partea ta ,,strălucitor de întunecată,,.
Vorbeşte-mi despre asta, te rog.
FR – Dacă aș fi fost poet, aș fi luat o mină de filozof și ți-aș fi debitat niște trăznăi care să arate cât de profund sunt. Dar cum nu sunt , lucrurile stau mult mai simplu.
Nu e mare lucru de spus legat de asta. Contrar așteptărilor, n-am suferit nicio dramă, nu m-a părăsit nicio” bunăciune”, n-am vrut să mă arunc de pe vreo macara din dragoste de Mircea Radu. Reușesc să mă transpun într-o anumită stare cu mai mult sau mai puțin succes, și cam atât, nu sunt nici pe departe sofisticat.

NIG – Ştiu că poezia replica şi parodia ţi se desfăşoară sub peniţa în secunda în care citeşti o alta poezie. Cum însă îţi găseşti locul acela din interiorul tău în care se află cuvintele neexplorate încă. Acele cuvinte care mai târziu devin :,,iarna se cuibărise în părul tău, Freya/nu te iubeam/era doar un alt anotimp/strecurat în venele mele/ca o întâmplare bolnavă de tine,,
FR – Detest scrisul uniform. Sunt mulți creatori de vers care se închistează într-un anumit stil și nu-l pot depăși. Încerc să fiu altfel. Încerc să ies din șabloane. Prefer să fiu un bun versificator decât un poet de duzină.

NIG – Scrii despre iubire cu un fel de dulce durere. Scrii despre visuri cu gene blonde şi despre ,,surâsuri încătușate de gioconde,,.
Dar scrii mai ales despre femei obeze și neîngrijite, despre cocalari şi mardeiași. Îţi porți cititorul într-o lume vulgară, în plină mizerie umană. Devii personajul principal din această lume. Personal, îți simt furia.
De ce te inspiră această lume?
FR – E lumea care trăim, o lume guvernată de manelişti și pițipoance. Ei sunt în societatea actuală un fel de “nec plus ultra”. În ziua de azi, primul cuvânt al unui nou născut e “Guță” sau “Bianca” pentru că sunt excesiv mediatizate personajele astea de proastă calitate.

NIG – Eşti un tip de o sinceritate abuzivă. Whats wrong with you?, ar întreba un american
FR – E simplu:detest minciuna. Probabil din cauza asta nici nu am prieteni. Aștept de la oameni mai mult decât îmi pot ei oferi: adevăr, seriozitate, bun simț.

NIG – Ce ai fi vrut să te întreb şi nu te-am întrebat?
FR – Cine mi-ar fi plăcut să fiu.
Răspuns, evident Nicolae Guță, în opinia mea este exemplul perfect de analfabet cu minte de amibă care are tot ce vrea:bani, femei, celebritate.

NIG- Florin Rădulescu, a fost, ca întotdeauna, o reală plăcere să stau de vorbă cu tine.Evident, asta nu s-ar fi întâmplat dacă erai Nicolae Guță.
FR – Plăcerea a fost de partea mea, micuțo. Cu amendamentul că, dacă eu eram Guță, tu probabil erai Bianca și acum fredonam împreună manele într-o limuzină dotată cu piscină. Mulțumesc pentru răbdare.

***
interviu realizat de Nuța Istrate Gangan pentru New York Magazin
10442495_10203627407700590_4024968619646237563_n

NIG de vorbă cu Adrian George Sahlean

Probabil, dacă citeam despre Adrian George Sahlean înainte de a vorbi cu Adrian, aş fi trăit cele mai intimidante cinsprezece minute din viaţa mea. Adrian, cunoscut pentru traducerile din Eminescu în engleză, este membru al Uniunii Scriitorilor şi al Asociației Scriitorilor şi Ziariștilor Medici din România, iar în America, al Societăţii de Psihanaliză Modernă, Asociaţiei Traducătorilor Literari din America şi Asociaţiei Antrenorilor Profesionişti de Tenis.
N-am făcut-o şi am reuşit să am o conversaţie normală, cu un om fascinant, despre poezie. Asta acum câteva luni bune.
Între timp Adrian George Sahlean şi-a lansat la Bucureşti, în prezenţa unor nume cunoscute, cartea „Migălosul Cronofag-traducându-l pe Eminescu”
Despre traducerile tale, Maurice Edwards, scriitor, fostul director artistic al Filarmonicii din Brooklyn spunea că, ,,deşi Eminescu, ca mai toţi Romanticii a rezistat traducerilor, tu ai făcut ceea ce părea imposibil: ne-ai dăruit esenţa eminesciană în traduceri remarcabile,,
Terrence Montogmery, directorul producţiei „The Evening Star”.Broadway, menţiona că traducerile tale din Eminescu sunt un dar pentru vorbitorii de limba engleză; muzică încă neauzită de urechile americanilor.
Nina Cassian scria că traducerea Luceafărului în varianta Sahlean este un adevărat eveniment cultural, iar scriitorul Dumitru Radu Popa spunea că ai câştigat un pariu, mai întâi cu tine însuţi apoi cu aceia care insistau că Eminescu este intraductibil.
Adrian, consider că eşti un om despre care ar trebui să se vorbească. Am fost tentată să spicuiesc aici, pasaje din biografia ta. Apoi m-am gândit să te las pe tine s-o faci – în afara traducerilor eminesciene care te-au făcut cunoscut, tu eşti un om cu vieţi paralele.
Aşa că eu o să „întreb un cuvânt”, şi tu o să-mi răspunzi o mie:

NIG-Spune-mi despre Global Arts?

AGS- Am fondat organizaţia în 2004, cu scopul de a-l promova pe Eminescu în rândul publicului american şi de a facilita schimbul cultural şi educativ dintre România şi SUA. De-a lungul anilor am organizat cu Global Arts în zona Bostonului (pentru publicul român) spectacole de teatru sau poezie, de muzică clasică, jazz, pop şi folk, cu artişti aflaţi în turnee în SUA. Am iniţiat o serie de prezentări de filme romaneşti (inițiativă continuată şi azi de Asociaţia Studenţilor de la MIT), discuţii cu regizori români, chiar şi un mini-festival de film la Harvard, acum câţiva ani. Este prea lungă seria artiştilor de mare renume care au trecut ‚pe la mine pe-acasa’ ca să amintesc aici. Desigur, am avut şi prezentări / recitaluri cu traducerile mele, pentru promovarea lui Eminescu, în peste 15 oraşe americane şi canadiene. Printre cele mai importante aş include cele de la Smithsonian Institute în Washington DC, Centrul de Cercetări Est-Europene din California, universităţile de la Harvard, New York, şi Phoenix. Organizaţia mea a primit statutul non-profit în anul 2005, ca recunoaştere directă a acestor activităţi.

NIG-Lucefărul pe Broadway?

AGS – A fost de fapt o surpriză când s-a întâmplat, în 2005, şi o să-ţi spun de ce.
Deşi traducerile mele avuseseră deja câteva ecouri în lumea anglofonă, măgulitoare pentru mine – de ex. americanul William Toutant scrisese o piesă pentru bariton şi pian, inspirat de textul „Glossei”; compozitorul Dino Ghezzo (de origine română), o piesă multimedia pe libretul englezesc al „Luceafărului” şi altele – pentru promovarea internaţională a lui Eminescu efectul era nesemnificativ.
În România se pornise deja absurda campanie anti-eminesciană din presă (care s-a diminuat abia în deceniul nostru); propunerile mele la Ministerul Culturii, Ministerul de Externe şi Preşedenţie fuseseră primite cu limbaj de lemn; iar la ICR, când am sugerat pachetul carte/CD „Eternal Longing, Impossible Love” (el a apărut până la urmă în 2006 tot în SUA) vicepreşedinta m-a întrebat din capul locului – fără să ştie nimic din ce făcusem – cum vin eu cu traduceri în engleză, când nu sunt vorbitor nativ!
Eram, aşadar, nu resemnat, dar destul de sceptic în privinţa impactului strădaniilor mele. Mă revolta însă cumplit atitudinea mioapă a românilor care nu păreau să întelegă că nu-ţi poţi face cunoscut poetul naţional organizând doar seri aniversare în comunităţile din diaspora, de două ori pe an, recitând poezii în limba românâ, pentru români, ca să le ogoieşti dorul de ţară!

NIG-Înțeleg. Care însă a fost a fost surpriza?

AGS – Surpriza a fost că în contextul respectiv am primit un telefon în iunie 2005 de la Raluca Georgescu (îţi spun despre ea mai încolo) cum că urmează să aibă loc un spectacol cu The Evening Star în NY, off-Broadway, în câteva zile. Raluca mi-a spus că s-a născut în România, că urmează să joace rolul Cătălinei şi că intenţionat nu m-a sunat înainte, a vrut să-mi facă o surpriză!
Sigur că m-a… surprins! Mi-a spus că, după spusele actorilor şi a regizorului – vorbitori nativi – este singura variantă în engleză a Luceafărului pe care au luat-o în considerare după au citit şi altele, “singura credibilă”.
Declaraţia era măgulitoare, dar mi-a trecut prin cap şi că “The Evening Star” avea “copyright”, iar realizatorii nici măcar nu-şi puseseră problema. În fine, asta e o altă discuţie. Am acceptat folosirea traducerii mele, desigur, era vorba oricum de un spectacol necomercial, unde în ultimă instanţă câştigul pentru Eminescu era imens, dincolo de ‘notorietatea’ de moment pe care mi-o aducea implicit şi mie. Am fost invitat să vin la spectacol, m-am dus, ba chiar m-au chemat şi pe scena la sfârşit!

NIG-Dar cum s-a ajuns la un spectacol cu Luceafărul?

AGS – Iniţiativa a aparţinut Ralucăi – ideea unui spectacol (coregrafiat) conturându-se cu regizorul şi profesorul de actorie Terrence Christgau Montgomery de la Dwight School din Manhattan, unde Raluca predă ore de actorie şi dans. Mi-a spus că de mult dorea să facă un “Luceafăr” teatral coreografic pentru americani, era îndrăgostită încă din copilărie de poem, îl ştia pe dinafară, etc.
Vorbim însă şi de alte coincidenţe semnificative. Sala unde echipa de actori era deja implicată într-un alt spectacol – în centrul Manhattan-ului, chiar lângă Mets – le-a fost oferită gratis două seri pentru un ‘fund-raiser’ cu Evening Star! Cum să neglijezi importanţa sponsorilor – a norocului, dacă vrei – atunci când se “aliniază planetele” şi totul devine posibil!

NIG-A fost deci un fel de musical?

AGS – Nu, nici vorbă de aşa ceva! “The Evening Star” s-a prezentat mai curând că un spectacol ce combină teatrul cu muzica şi dansul modern. (Muzica spectacolului era compusă special pentru Luceafăr, şi interpretată ‘live’ de tânărul pianist new-yorkez, tot de origine română, Ion Ionescu). Idea de “musical” a fost, probabil, o simplă alunecare de sens, preluată cu prea multă uşurinţă în România din ştirea transmisă – nu ştiu cum. La întoarcerea în Boston, unii prieteni m-au tachinat întrebându-mă cum sună “Cobori în jos Luceafăr blând”…cântat. Apropos de replici, actorii m-au surprins foarte plăcut spunând textul cu o înţelegere nuanţată şi o rostire foarte firească a versurilor, ghicindu-mi parcă intenţiile pe care eu le “auzeam în cap” în timp ce le scriam!
(cititorii pot accesa detalii legate de spectacol pe situl Global Arts – http://globalartsnpo.org/Pages/Eminescu.Broadway.html )
http://www.globalartsnpo.org/Pages/Eminescu.GA.2008.html

NIG – Ce-ai simţit în sală?

AGS – Mi-a prins bine că luminile erau stinse, atât eram de emoţionat! Mi-e greu să-ţi descriu ce-am simţit ascultând şi văzând cum se reîntrupează povestea sub ochii mei. Buzele mi se mişcau, involuntar, pe replicile actorilor, ca un părinte care îşi vede copilul recitând pe scenă o poezie învăţată şi repetată împreună pentru serbare! Desigur, în cazul de faţă, nu aveam nimic de-a face cu montarea spectacolului… Eram emoţionat, dincolo de identificarea cu ‘copilul meu’, realizând incredibila onoare pentru noi, românii, că Eminescu şi Luceafărul ajunseseră să fie văzuți în cea mai mare metropolă culturală din lume!

NIG – O mare realizare românească!

AGS – Da, am simţit că Luceafărul îşi lua în sfârşit zborul! Am trecut până şi peste uimirea ca ICR NY din acea vreme nu a venit la spectacol şi nici nu l-a anunţat prin buletinele lor!

NIG – Nu pot să cred!

AGS – Într-adevăr, e greu de crezut! Spectacolul a fost reluat însă, în 2008, tot off-Broadway, cu un adaos de început pe care l-am introdus în scenariu pentru care am folosit scrisori din corespondenta Eminescu – Veronica. În scenă de început, sunt citite mesaje autentice din scrisorile lor, ce anticipează simbolic povestea din Luceafărul. Veronica întâi cochetează, e ‘geloasă’ că nu i s-a mai scris, Eminescu îi răspunde că scrie o poveste atât de pură (da, Luceafărul!) încât ea o să-i ierte tăcerea când o va citi, Veronica îi reproşează apoi “Emin” –ului ca de fapt el o idealizează, iar ea nu ar fi la înălţimea sentimentelor sale, drept care, în cele din urmă va fi dezamăgit, etc. Uluitor, nu? “Veronica”, la sfârşitul primei scene, se transformă în Cătălina, iar “Eminescu” în Evening Star, O ‘gaselnță’, cum se zice în traduceri (şi în teatru!) care s-a potrivit de minune (am beneficiat în 2008 de un nou interpret pentru Luceafăr /Eminescu – Eric Ortega, actor şi dansator modern cu calităţi deosebite). În fine, mesagerul corespondenței dintre Eminescu şi Veronica, apare mai târziu în poveste drept … Cătălin! (jucat şi acum, ca în 2005, de Patrick Murney, actor cu mari calităţi). S-a jucat trei zile, de data asta, ICR-ul a fost prezent printr-un… asistent, dar buletinul informativ ICRNY nu a menţionat spectacolul pe motivul declarat (căci eu am cerut explicaţii) că… nu era organizat de ei!
Mi-ai cerut detalii despre spectacolul de pe Broadway, şi iată că ţi-am spus o poveste mai lungă poate decât te aşteptai. Dar istoria adevărată se scrie din ‘anecdotica’ autentică a întâmplărilor, nu din relatările apărute în presă, sau din percepţiile ulterioare.
Oricum, pentru mine a fost un moment de răscruce, sperat dar neaşteptat, şi care a marcat o anume validare a traducerilor mele care ulterior au început să fie menţionate şi în România, mai ales după apariţia volumului/CD din 2006 de care aminteam mai înainte!

NIG – Bine, dar Medalia de Aur Eminescu din 2000?

AGS – A fost poate deschiderea cea mai importantă din viaţa mea, ca traducător. Nu lipsită de paradoxuri. Eminescu- poetul UNESCO în anul 2000, s-a nimerit în timpul în care Ion Caramitru devenise ministrul culturii. Caramitru este cel care a făcut mai mult pentru Eminescu ca actor /recitator /promotor /politician pentru români decât oricine altcineva în România. Pentru mine el era vocea lui Eminescu în recitările pe care le ascultăm prin anii 1965-1970 ca licean, recitări care m-au îndrăgostit de Eminescu. L-am cunoscut ulterior în timpul colaborării pe care am avut-o la Bulandra în ,Răceala, lui Marin Sorescu, în care intrasem cu grupul Song pentru ilustraţie muzicală şi unde am avut în final cam 140 de spectacole, chiar şi cu un mic rol, cu replici, de „tânăr oştean”.
În 1996, Caramitru a făcut un turneu în SUA cu Eminescu, trecând şi prin Boston, chiar în ziua în care apăruse „The Legend of the Evening Star”. Mi-a prezentat cartea pe scenă şi m-a invitat să spun „Glossa” în engleză (nu era încă publicată). I-a plăcut atât de mult încât m-a convins să merg cu el la NY, şi pe scenă de la Cornegie Hall, după spectacolul sau, m-a invitat pe scenă unde am recitat, pe rând, Stelele-n Cer, el în româneşte, eu în engleză. (La recitalul din Boston, am cunoscut-o pe Roxana, cu care m-am căsătorit în 2000: ea pleca a doua zi spre NY, eu m-am oferit să mergem împreună, în fine, „the rest is history!”)
Aşa să face că în 2000, din intitiativa Ministerului, s-a finatat volumul „Poezii Alese / Selected Poems” la editura Univers, iar Bibioleca Naţională a re-editat volumul bilingv Luceafărul, apărut la Boston, în 1996. Am fost invitat în România, şi am fost onorat, dincolo de aşteptările mele, cu medalia de aur Eminescu 2000, şi tot atunci am intrat în Uniunea Scriitorilor ca traducător.
Cred că într-un context politic şi cultural mai favorabil (fără campania anti-eminesciană şi anti-patrimonială care a urmat în primul deceniu al secolului XXI, sau fără moartea în condiţii controversate a preşedintelui Uniiunii Scriitorilor de atunci, Laurenţiu Ulici), promovarea lui Eminescu în lumea anglofonă s-ar fi bucurat de un mai mare sprijin. Dar… ca să filozofăm puţin, grecii au un concept depre timpul cronologic (chronos) şi altul despre timpul potrivit (chaeros). Nu a fost să fie atunci, cum zic romanii… Dar, mai bine mai târziu decât niciodată!

NIG – Vorbește-mi despre Migălosul Cronofag?

AGS – Mă bucur că revenim la timpul cronologic. Este o carte pornită acum aproape zece ani – adunam gânduri despre traducerea lui Eminescu în engleză în nişte „Caiete de Atelier”. Notam observaţiile mele privind diferenţele constitutive dintre romană şi engleză, de la vocabular până la sintaxa firească fiecăreia dintre ele. Desigur, orice traducere bună înseamnă de fapt găsirea echivalențelor de sens cele mai apropiate în limba țintă—căci identităţile sunt din start imposibile.
La Eminescu însă, pentru sugerarea muzicii constitutive din original, trebuie mers cu atenţia până la sonoritatea cuvintelor folosite în traducere şi a structurilor prozodice din engleza. Îmi notăam în caiete cum au rezolvat aceste probleme traducătorii consacraţi ai Luceafărului, români sau nativi ai englezei – cu meritele şi scăderile lor.
Pe parcurs, mi-am dat seama însă şi în ce măsură extraordinară traducerea lui Eminescu a fost influenţată de subiectivismul traducătorului ca PERSOANĂ – dincolo de competența lingvistică; de componente emoţionale legate de aşteptările şi realităţile culturale diferite; de responsabilitatea reprezentării unui poet naţional – Eminescu are pentru români o aură specială, în timp ce receptarea vorbitorului nativ al englezei (britanice sau americane) se face mai mult după meritele reale ale tălmăcirii.
În treacăt fie spus, Eminescu este cel mai necunoscut mare poet naţional în lumea anglofonă pentru că – dincolo de inexistenţa unei strategii guvernamentale de promovare a sa, şi nu doar în comunism – el nu a fost tradus extensiv, şi mai ales nu a fost tradus convingător.
Am început atunci să adaug „Migălosului” (titlul mi-a venit de fapt abia acum vreo doi ani) capitole despre experienţele mele subiective ca traducător născut în România. Am intrat în‚ bucătăria traducătorului, explicând potenţialului cititor, în termeni nespecializati, dificultăţile reale pentru orice traducere de poezie cu rimă şi ritm. În final, a ieşit o carte în care nu mă adresez angliştilor; abordez probleme diverse – de la statutul inadecvat al traducătorului literar în România, furtul tălmăcirilor sau plagiaturile tot mai frecvente de pe Internet, până la defetismul românilor în promovarea celei mai importante personalităţi culturale de la noi.
Cartea a apărut la editura Maşina de Scris din Bucureşti în februarie, şi lansată în luna mai la Biblioteca Naţională.

NIG- Alex Ștefănescu?

AGS- Unul dintre cei mai mari critici literari ai României, şi el împătimit de Eminescu. Sunt onorat şi recunoscător că a scris Cuvântul Introductiv la Migălosul Cronofag. L-am cunoscut în 1999 la un colocviu al traducătorilor la New York, unde a fost martorul unui dialog amuzant între mine şi un alt critic / editor din delegaţia română. Nu vreau să îl numesc, ajunge doar să spun că nu era anglist, de unde şi ceea ce a urmat. Editorul mi-a spus cam „de sus”, imediat ce am fost prezentaţi, că a auzit că am tradus Luceafărul, dar ca „toată lumea ştie că în engleză este Morning Star, nu Evening Star”. Fără să arăt vreun sarcasm, (în engleză există ambele ipostaze pentru luceatarul de seară sau de dimineaţă), i-am mulţumit pentru aceasta lămurire care îmi scăpase în timpul celor patru ani cât lucrasem la traducere, dar l-am întrebat cum rezolvăm textul din original, care zice totuşi: „Şi cât de viu s-a prinde el / În orişicare seară” sau „În locul lui menit în cer/ Hypericum se-ntoarse… /Căci este sară-n asfinţit/ Şi noaptea o să-nceapă…” Nu pare asta totuşi mai degrabă că e „trening”? Alex Ştefănescu şi Demisa Comandău (ulterior ea a fost editoarea volumului de la Univers) începuseră să chicotească pe margine!
De aici şi încondeierea corectă, pe care Alex Ştefănescu mi-a făcut-o în introducerea la Migălosul: „L-am studiat în acea seară cu atenție (pentru că îl cunoscusem pe tatăl lui și pentru că și eu sunt interesat până la obsesie de poezia eminesciană) și mi-am dat seama că are o demnitate profesională ușor confundabilă cu aroganța și că nu se străduiește deloc să fie sociabil”.
Îi sunt recunoscător lui Alex Ştefănescu că pe parcursul anilor m-a susţinut, menţionând în presa din România eforturile mele de aici şi facilitând apariţia articolului meu “Ce facem cu Eminescu” în România Literară, în 2009. Se pare că perspectiva de peste ocean a făcut impresie.
Apariţia Migălosului la Maşina de Scris, a cărei editoare este Domniţa Ştefănescu, soţia sa, pare şi ea din seria coincidențelor semnificative doar aparent întâmplătoare.

NIG-Târgul de carte, NY, 2014

AGS- Participarea României la BookExpoAmerica este un pas în direcţia potrivită făcut de ICR pentru popularizarea scrierilor româneşti în lumea anglofonă. Târgul este uriaş, închipuieşte-ţi suprafaţa unui stadion cu tot cu spectatori, împărţit în standuri de prezentare pentru edituri din America, dar şi din alte ţări. S-au făcut prezentări de carte în locuri special amenajate la fiecare 1 de oră, au avut loc întâlniri cu autori, cu traducători, dialoguri intre specialişti, etc.
Pentru mine, aspectul cel mai important e că s-a pus problema finanţării traducerilor; este punctul nevralgic în promovarea oricărei literaturi, cu atât mai mult dintr-o ‚limba folclorica’ către o limbă de mare circulaţie cum este engleza. Traducerile sunt considerate ca ceva de la sine înţeles, dar finanţarea este veriga cea mai slabă din lanţ, iar eu nu am auzit-o niciodată discutat în clar – decât printre traducători.

NIG- Cum stau lucrurile de fapt?

AGS-Contractele dintre edituri sunt, în esenţă, întâlniri între businessmen. Editurile sunt negustori care vând produsul făcut de altcineva. Este de înţeles că nici un ‚negustor’ din lume nu scoate pe piaţă un produs fără să vadă o mostră de calitate. „Mostra” pentru orice editură dintr-o literatură străină este cam de 30-50 pagini. În România, ICR-ul – care are un program bine intenţionat de traduceri pentru străinătate – plăteşte traducătorul doar după ce se publică cartea. Dar dacă nu se publică? Cine recompensează traducătorul pentru cele vreo sută de ore pentru crearea exponatului? Autorul? Din economiile sale? Şi pe care traducător, căci în România sunt puţini traducători locali capabili să ofere o traducere în engleză la un nivel credibil, fără a recurge la un editor străin? Cine plăteşte editorul străin, cu cerinţe legitime de a fi plătit conform standardelor internaţionale? Poate sunt întrebări ce par triviale sau mercantile pentru unii, căci românii tind să idealizeze creaţia literară autohtonă, ignorând complet veriga traducerii, de la calitate până la finanţare.
La BookExpoAmerica, am ridicat această problemă şi ea a fost primită cu multă seriozitate de reprezentanţii altor ţări, care au mărturisit că au probleme similare. Au ieşit la iveală modele diferite de finanţare a traducerilor/traducătorilor pentru rezolvarea acestui impas, dar care nu ştiu cum s-ar putea aplica deocamdată şi în România. E totuşi mai uşor să găseşti traducători literari calificaţi – pe care să-i remunerezi la standard internaţional pentru 50 de pagini—din spaniolă sau franceză către engleza, decât din romană!
Consider, oricum, că participarea României la BookExpoAmerica a fost pozitivă, de la ‚expunere/vizibilitate până la contactele stabilite. În plus, foarte necesară şi pentru înţelegerea unor modele mai eficiente decât cele practicate în ţară.

NIG – Song?

AGS – Da, sunt membru fondator al grupului. Songul a început de la Facultatea de Limbi Germanice, în 1974, aveam nevoie de două madrigaluri pentru o piesă jucată de studenţii de la engleză, şi eu printre ei (urma să fie jucată la rezidenţa ambasadorului englez, pentru sărbătorirea poetului C P Snow). Din cauza experienţei mele muzicale am făcut chiar eu selecţia dintre fetele din facultate: cantasem de la 8 ani în corul de copii RTV, cu spectacole şi turnee; apoi, în liceu, într-o formaţie de „chitari electrice” – fostul meu coleg Cristi Madolciu a continuat pe direcţia asta, devenind solistul formaţiei FFN; deci, nu făceam triajul chiar din senin… Ni s-au alăturat câţiva membri din corul UTC al lui Voicu Enăchescu, inclusiv de la Conservator – iar Stelian ‚Bibi” Coman a fost primul dirijor.
În decembrie 74, Bibi l-a adus în grup pe Oanță (Ion Luchian Mihalea) coleg şi prieten cu el la „Conservă”. A devenit repede clar cine avea vocea cea mai „solistică” – de altfel, Oanță a fost motorul creerii primului cvintet masculin în interiorul corului, (Bibi, Oanță, Gery Popper – zis „Milimetru”, primul bas al grupului’, Nicki Gross şi cu mine)… În iarna lui ’74 spre ’75, cântam entuziast cu cvintetul, după vreo repetiţie, prin vreun gang cu rezonanţa de pe Calea Victoriei, câte un „negro spiritual” de ieşeau oamenii la geamuri şi aplaudau! Nici azi nu înţeleg cum de nu ne-au „săltat” atunci, căci eram chiar lângă Sediul Miliţiei de pe Eforie…
După repartiţia conservatoriştilor din 1975, Oanță a preluat conducerea corului, reusind mai repede transferul spre Bucureşti decât Bibi.
Mă năpădesc amintirile… Cu Oanță vorbeam – noi, tartorii bătrâni, şi foarte buni prieteni la vremea respectivă – chiar şi de câteva ori pe zi despre ce vrem să facem şi unde să ajungem cu grupul… Am trecut împreună prin lărgirea corului mixt şi am găsit o formulă extinsă pentru grupul bărbătesc. Începeam spectacolele şi cu un alt tip de muzică, în afara pieselor corale; ba chiar şi cu ‚poante’ – pe vremea aceea cântam eu ca solist Şapte Vai Şi-o Vale-adancă, după ce mai întâi recităm o strofă caraghioasă „în limba spargă” (versurile, corecte gramatical, foloseau cuvinte inventate „Era friptutz, şi mirlele clemoi sfirnea/ Sfirnea, sfirnea, ca rina / Şi era sleamanai bârzoi/ Ot mangerat porcana…”) Publicul izbucnea în râs, cucerit, noi intram apoi cu vreun „When the saints go marching in”… pe urmă puteam să cântăm şi „Trei Culori” că nu se mai opreau din aplauze!
Am început să avem succes prin cluburile studenţeşti… ehei! A urmat apoi primul mare succes (dar şi eşec!) de la Cântarea României. În 1976, am cântat în Aula de la Drept, în concurs, doua ‚negro spirituals’, la bis! Lumea nu se mai oprea din aplauze în sală, am fost rechemaţi pe scenă de la vestiarul unde ne schimbam, de la alt etaj!…. De ce ‚eșec’? Pentru că după euforia serii, am fost somaţi a doua zi în audienţă la CC UTC! Songul urma să fie desfiinţat pentru introducerea repertoriului american în concurs (nu anunţasem şi nu cerusem aprobarea pentru aşa ceva!)
Am reuşit atunci să argumentez (‚inspirat’) ca Songul este corul facultăţii de limbi germanice’ şi că studenţii fac… practică, cântând în engleză! Îi sunt şi azi recunoscător ‚primului’ (nu-i ţin minte numele) care a ‚citit’ pe loc ceea ce era cusut cu aţă albă în explicaţia mea; ne-a făcut cu ochiul, mie şi lui Oanță, şi ne-a sfătuit să fim mai precauţi… Aşa am şi câştigat apoi Cantarea României la Timişoara, în 1977, într-un concurs în care Songul a luat premiul mare… fără să se acorde premiul al doilea!)
Paradoxal, denumirea „Song” nu a venit de la studenţii de la engleză. Oanță îmi povestea cum în Conservator încercase un grup cu doi băieţi şi două fete, pe care îl numise „Song”, evident atras de sonoritatea engleză pt cuvântul „cânt”, cântec”. Treptat, denumirea s-a lipit corului de la Germanice, atunci când, de fapt, nici nu mai era grupul facultăţii.
După Timişoara, succesele Songului au început să vină… Au urmat: colaborarea Songului de la Bulandra cu ‚Răceala’ lui Marin Sorescu; primele concerte la Flacăra; apariţiile la TV… O nouă infuzie de ‚tineret’ (atât liceeni de la şcoala de muzică cât şi studenţi de la alte facultăţi) au lărgit grupul şi i-au dat o altă adâncime… Când Oanță lipsea, îi ţineam locul cum puteam, atât la repetiţii cât şi că solist…
De prin 79, am început să particip doar sporadic la repetiţii şi la spectacole, având alte priorităţi: am lucrat toată vara pe platou la ‚westernul’ lui Mircea Veroiu – Artista, Aurul şi Ardelenii (lucrând cu actorii pentru partea de engleză), mă îndrăgostisem şi de prima mea soţie, ca şi de… chitara clasică (am luat premiul doi la primul festival de la Sinaia, şi menţiunea juriului la cel de-al doilea), jucam încă şi tenis în campionatul municipal, iar relaţiile mele cu Oanță se mai răciseră – mă supăra cât de mult timp se pierdea la repetiţii pe… hăhăială! În fine, mă întâlneam oricum cu grupul la spectacolele de la Bulandra, unde eu primisem şi un rolişor, şi unde, când lipsea Oanță, cântăm în locul lui, pe întuneric, printre spectatori, Cine Iubeşte Şi Lasă… (până să plec din România în 1985, am avut cu Răceala, cum cred că am menţionat deja, 140 de spectacole).
Mă bucur că am fost atât de ‚prins’ în naşterea şi creşterea grupului, iar Songul nu ar fi fost niciodată ce a ajuns fără ‚Oanță’. Dincolo de calităţile vocale de excepţie, talentul său de muzician subtil şi expresivitatea să contagioasă ca dirijor în timpul concertelor îmi revin cel mai pregnant în amintire… Mă gândesc cu mare drag la acele vremuri sub vremi, de vise şi visări, care… s-au împlinit, de fapt!!! Şi la prietenia noastră, sub semnul speranţelor….
Mă bucură şi iniţiativa recentă a foştilor Songhisti de a organiza la TV o reîntâlnire şi o comemorare a lui Mihalea. Am văzut înregistrarea, s-au depanat amintiri, şi s-au cântat şi din cântecele vechi sub conducerea tânărului dirijor Daniel Jinga. Cei mai mulţi dintre membri păreau din generaţia a 2a a grupului – cea de la începutul anilor 80 şi dintre foşti mini-songhisti – dar… am aflat că au în pregătire un nou spectacol care va avea loc foarte curând. Cine s-a îmbolnăvit de Song o dată, nu scapă cu una, cu două!

NIG-Tenis, basket?

AGS- Am făcut sport toată viaţa. Am jucat volei mai întâi, dar am virat către baschet la 16 ani, mai întâi pentru că mă simţeam prea scund pentru volei (sic! la 1,78 nu puteam fi decât ‚ridicător’ pe când la baschet mă puteam mişca cum voiam), şi apoi pentru că, adolescent, mă îndrăgostisem de fiica antrenorului naţionalei de bachet! Sigur, am fost cel mai scund jucător din campionatul naţional, dar un ‚coordonator de joc / point guard’ poate avea şi un rol ofensiv important, ceea ce nu se putea la volei. Meciul vieţii, să zicem aşa, a fost în Salea Floreasca, în finala campionatului universitar, împotriva IEFS-ului (Institutul de Educaţie Fizică şi Sport), echipă omogenă, cu trei jucători de naţională, în timp ce noi, la Universitate, eram adunaţi din echipe diferite. Am înscris singur 52 de puncte, personal best, dar am pierdut meciul la aproape 30 de puncte! Împlineam în ziua aceea 23 de ani – sunt peste 40 de ani de atunci!
În mod ciudat, s-a petrecut o schimbare în mine după aceea. Nu m-am mai gândit la performanţă sportivă, am virat-o către o echipă din campionatul orăşenesc, am început să joc şi tenis competitiv, în calificări. De ce? Eu eram încă student iar toţi colegii mei de baschet nu făceau nimic altceva, eu ştiam că nu voi fi ‚baschetbalist’ toată viaţa… În plus, eram atras de muzică şi actorie. Este de fapt perioada în care s-a urnit şi Songul. Am continuat să joc tenis şi baschet, la nivel competitiv mai puţin pretenţios, până am plecat din ţară în ’85 – printre toate celelalte activităţi.
Nu îmi închipuiam însă că ajuns în America, tenisul avea să joace un rol atât de important pentru mine. După un an de profesorat într-o şcoală, am dat examen de antrenor, şi am predat exclusiv tenis în Florida în următorii doi ani. Citeam mult însă, în domenii variate, ştiam că nu voi face doar tenis tot restul vieţii. După o vizită la NY, la o conferinţă de psihanaliză modernă, în 88, m-am mutat la Boston şi am început lunga pregătire de psihanalist, care a durat vreo… 15 ani. Am devenit full-time student, lucrând full-time ca tennis-pro, de unde scoteam venitul cu care îmi plăteam şcoala şi celelalte. Am devenit treptat antrenor gradul întâi al Asociaţiei Profesioniste a Antrenorilor Americani, sunt mândru că doi dintre foşti mei studenţi au ajuns jucători de colegiu.
În ultimii zece ani lucrez tenis doar part-time, 10-12 ore pe săptămână, atât cu juniori ce aspiră către performanță cât şi cu ‚pleziristi’. Îmi place tenisul mult prea tare ca să-l „las”, de la predat, până la bucuria mângâiatului mingii şi la mişcare.

NIG- Cine este jucătorul tău preferat?

AGS-Crescând, a fost, Ilie, fără îndoială! Am avut chiar şansa să-l cunosc în Florida şi să-l ajut în timpul unei ‚clinicí’ oferită amatorilor. De altfel el m-a recomandat pentru USPTA. L-am reîntâlnit la Us Open în 1994, iar în vizită recentă de la Bucureşti, de acum două luni, la Cupa Federaţiei, i-am dăruit „Migălosul”. Am mers la el cu fostul meu coleg de banca Radu Popescu, care a fost şi antrenorul lui Andrei Pavel. M-a surprins că şi-a adus aminte de întâlnirea din Florida, când i-am povestit-o. Pentru mine a fost nu doar memorabilă (am schimbat chiar şi câteva mingi cu ídolul meu tenisistic), dar şi amuzantă: fetiţa lui de 11-12 ani, frumoasă foc dar razgâiata şi de Ilie, a refuzat să dea câteva mingi cu taică-său, spunându-i :”Tu nu ştii să joci tenis!” „Atunci, poate cu monsieur Adrian?” „Da”, a răspuns ea sfidător (deh, preadolescenţii!). „Ce să-i fac” a zis Ilie, topit, pierzând-o din ochi de dragă, „nu pot să-i refuz nimic!”
Federer este preferatul meu de peste un deceniu, de când l-am văzut prima oară cum loveşte mingea, înainte de a deveni campion. Colegii de club mă tachinau cu „Ce-ţi mai face nepotul?” De fapt gluma a prins, iar unii juniori, cred şi acum că aşa e (iar eu nu-i contrazic)!

NIG-Victor Sahleanu?

AGS- Victor Sahleanu, tatăl meu, a fost una din marile personalităţi ştiinţifice şi culturale din România în a doua jumătate a secolului trecut. Doctor în medicină, doctor în filozofie şi licenţiat în fizico-matematice. A scris peste 60 de cărţi, în 18 domenii diferite, are peste de 2000 de lucrări, comunicări, conferinţe. A condus Centrul de Cercetări Antropologice timp de 25 de ani, orientând instituţia către abordări interdisciplinare, a coordonat primul atlas antropologic al României; a scris trei volume de poezie şi un ‚Poem Didactic’; are un jurnal personal început la 17 ani, cu notări sociale, profesionale şi personale, însumând peste zece mii de pagini, pe care l-a ţinut până în ultimele zile ale vieţii, tăiate scurt de un nefericit anevrism, la 74 de ani.
În ciuda aprecierilor din cercurile ştiinţifice şi culturale, nu pare să fi fost ajutat de soartă.
A rămas fără serviciu în 1954, timp de 11 luni – eu aveam trei ani – pentru că publicase un articol despre aplicarea statisticii în cercetarea biologică, idee considerată subversivă! I s-a interzis orice plecare la întâlniri ştiinţifice internaţionale intre 1965-1972 pentru că fusese pârât la Securitate, cu o pagină din jurnal în care se îndoia de justeţea politicii partidului.
Mai târziu, a suferit în prigoana legată de Meditaţia Transcedentală, fiind dat afară în 1982 din conducerea Centrului de Antropologie, deşi nu era practicant, ci doar participase la şedinţa de prezentare a metodei MT de la Academie cu doi ani înainte, cu sarcina primită de la Ministerul Sănătăţii de a evalua expunerea.
(Greu de crezut, dar nu prea se cunoaşte paranoia lui Ceauşescu pe subiect: coperta revistei Time prezentase MT cu titlul „Guvernul Mondial al Iluminismului”. Ceauşescu, considerând că e o mişcare politică împotriva guvernelor, ar fi întrebat despre ce ar fi vorba, şi a fost informat că Mircea Eliade scrisese despre „chestii d-astea”; ca într-una din schiţe, cineva făcea levitaţie, într-alta se făcea invizibil – iar Ceauşescu a tras concluzia că dacă cineva se face invizibil cu MT ar putea să vină să-l omoare. S-a decretat imediat pedepsirea tuturor care fuseseră în contact cu MT, s-a desfiinţat peste noapte şi institutul de psihologie, etc. ) Tatălui meu i s-au scos cărţile din biblioteci, şi i s-a interzis participarea la orice întrunire ştiinţifică. A fost readus la Antropologie după 1989, trecuseră însă şapte ani, iar lovitura îl marcase profund; nu şi-a mai revenit niciodată, acest lucru având probabil de a face şi cu accidentul vascular cerebral de mai târziu.
Soarta nu pare să fie de partea lui nici după ce s-a prăpădit în 1997. Dosarul pe care l-am depus pentru primirea sa în Academie „post-mortem” nu îşi găseşte rezolvare. Motivul absurd pe care l-am primit e că s-a luat hotărârea să nu se mai facă membri post-mortem după 2000 (de cine, şi de ce?); asta deşi dosarul Victor Sahleanu fusese depus înainte, iar acum două luni am aflat că s-au mai primit între timp 23 de membri noi.
Îmi lipsesc mult conversaţiile cu el… Am învăţat de la el să încerc să înţeleg ideile din perspectiva pluralistă, adică nu printr-o gândire ‚ori/ori’ ci mai curând ‚şi/si’ sau chiar ‚nici/nici’. Fără îndoială, a fost modelul meu intelectual major, mai ales prin curiozitatea sa pentru domenii multiple şi chiar talente. Citea în şapte limbi, cânta la pian Chopin, Schubert, Beethoven. Singurul talent pe care nu-l avea era cel sportiv!

NIG- Câteva întrebări de încheiere. A trecut o eternitate de la Eminescu. Poezia a trecut prin transformări radicale. Dar de ce ne întoarcem iar şi iar la Luceafăr?

AGS – Cred că e mai simplu decât pare. Nu ne întoarcem, n-am plecat nicăieri. Luceafărul are valoare trans-temporala, ca şi muzica lui Mozart sau Chopin la care nu ‚revin’, pentru că face parte din mine. Inovaţiile, experimentele, sau contestările se cern singure ca valoare şi importantă. Muzica lui Prokofiev sau Debussy sunt transformări importante, dar care nu intră în competiţie cu creaţiile celorlalţi, nu e ‚ori/ori’. Muzica lui Schoenberg e un experiment intelectualist care pe mine mă irită, dar e şi o chestiune ‚de gustibus’, aşa cum unora le plac manelele, mie nu. Cât despre contestări (vezi şi campania anti-Eminescu), unele sunt la fel de mioape şi caraghioase precum remarca lui Voltaire despre Othello, piesa bună doar pentu sfatul ca doamnele să nu-şi piardă batistele

NIG-Ai plecat de ani bun din țară. Te-ai reîntors anul acesta. Ce-a mai rămas din ceea ce știai?

AGS- Întrebarea presupune că nu am trecut prin ţară de ani şi ani, ceea ce nu este cazul. Tatăl meu s-a prăpădit în 1997, mama în 2009 (un accident stupid chiar în vara în care lansasem la Uniune volumul pe poezie Cosmos Uman – în memoriam Victor Sahleanu). Am fost în ţară după 1993 aproape la fiecare doi ani, în fiecare an din 2010 pentru a mă îngriji de bibliotecă rămasă de la tatăl meu, de manuscrisele sale, pentru rezolvarea unor formalităţi legale – care nu sunt niciodată formalităţi în România.
Am văzut deci schimbări, de la an la an, mai uşor de observat decât dacă trăieşti acolo zi de zi. Cele ‚cosmetice’ sunt cele mai vizibile: plombele dintre case, faţadele blocurilor, terasele şi restaurantele, magazinele, reclamele, oferta. Mentalitatea oamenilor s-a schimbat treptat, cu suişuri şi coborâşuri – din nou mai uşor de observat din afară. Aşteptările privind nivelul de trai de la începutul „democraţiei” au creat o exaltare nerealistă urmată de o stare depresivă; piaţa liberă a mărit apoi inegalităţile de venit şi avere (este o realitate vizibilă acum – scrutinul neobosit din media nu exista în comunism!)
Discrepanta veniturilor este frustrantă oriunde în lume, dar cu repercusiuni mai uşor de simţit într-o ţară cu standardul de viaţă al unei „ţări în curs de dezvoltare” (asta în ciuda aderării României la UE); în plus, criza financiară mondială a scos la iveală şi matrapazlâcurile făcute de politicieni, şi cei din ‚vechea garda’ – de unde neîncrederea justificată faţă de politicieni, dublată de eternă speranţa că lucrurile se vor schimba odată cu schimbările de la vârf.
Întrebarea ta poate sugera că nu a mai rămas prea mult din ce era odată frumos. Dar nu e chiar aşa. Lucrurile văzute cu ochii tinereţii sunt ca în „La Boheme” a lui Aznavour: „on etait jeunes…” „On est heureux…”, aş adăuga şi eu: retrospectiv, idealizăm nostalgic multe lucruri – căci ne e dor de locuri, prieteni, iubiri, de timpul când eram mai tineri.
Mai sunt însă multe lucruri frumoase în România, iar în ultima vreme am impresia că oamenii încep să iasă din depresie, să se bucure mai mult de viaţă şi să privească cu mai mult optimism viitorul, în ciuda nemulţumirilor ce se întâmplă acum.

NIG-Ce faci zilele acestea? La ce lucrezi?

AGS- Dacă te referi strict la traduceri, lucrez la o carte de întâmplări / amintiri ale unui emigrant roman, care a părut în Canada sub titlul „”Din Viaţa unui om obişnuit”. Nu-ţi dau deocamdată mai multe amănunte, îţi spun doar ca omul este departe de a fi unul… obişnuit. Întâmplarea face ca anul trecut am tradus o carte a Academicianului şi fostului diplomat Mircea Malita, care acoperă toate perioada războiului rece şi a schimbărilor subtile în politica externă românească din acea perioadă. Cartea tocmai a apărut pe Amazon, şi ce cheama, sugestiv, „Small Players în Big Gambits – Cold War Memoires of a Romanian Diplomat”.
Pentru mine, mă gândesc de mai multă vreme la revizuirea ‚Mioriței’ – e gată dar stă în sertar de 15 ani, pentru că nu am vreau să o public fără eseul psihanalitic despre balada, aproape terminat.

NIG – Adrian G. Sahlean, ce altceva ţi-ar fi plăcut să te întreb şi nu te-am întrebat?

AGS – Ce s-a întâmplat cu muzica, chitara, cântatul… Răspund ca şi cum m-ai fi întrebat:
Am plecat din România cu o sacoşă într-o mână şi chitara în celaltă. Tranziţia de 10 zile s-a făcut prin Roma, unde în două seri am cântat în Piazza Navona câştigând primii bani în ‚vest’; nu mulţi, dar cât să putem cumpăra o pizza şi o bere pentru noi cei patru (eram cu frate-meu şi soţiile). Mi-am adus după mulţi ani încă o chitară din România, dar am început să cânt mai rar în stil clasic. Cea mai mare schimbare s-a întâmplat acum vreun deceniu, când m-am hotărât să iau lecţii de canto – căci mi-am dorit întotdeauna şi… n-am îndrăznit! Acum cânt muzica de toate genurile, cânt şi în public, am reluat şi chitara, mi-am luat şi una acustică-electrică, mi-am luat chiar şi microfon, căci o vreme am cântat doar bel-canto.
Acum am spus tot, ţi-am mărturisit şi pasiunea cea mai puţin cunoscută în public. Eu sper să devină… din ce în ce mai cunoscută în următorii ani!

NIG-Adrian, a fost o reală plăcere să discut cu tine, fie virtual, fie la telefon. Succes în tot ce ți-ai propus.

***acest interviu a fost realizat de Nuța Istrate Gangan, în exclusivitate pentru New York Magazin***

Picior peste picior, NIG de vorbă cu Petronela Rotar

Deşi citind-o pe Petronela Rotar, am avut un pic senzaţia de deja-vu(poate pentru că mi-a fost recomandată de un prieten drag care vede o oarecare asemănare între noi), nu o ştiam totuşi pe această fată care scrie de parcă ar respira.
De parcă literele i-ar fi vitale.
Sunt o facebookista conştiincioasă? Unde am greşit?

Şi cum să cunoşti mai bine un om, decât citindu-l sau întrebându-l direct?
Aşa că:

NIG-Petronela Rotar, suntem doi oameni aflaţi la mii de kilometri distanţă, doi oameni care au în comun cel puţin un lucru: scrisul. Şi, da, acest internet fără de care nu ne-am fi știut.
Acest internet pe care îl iubim cu ură şi-l urâm cu iubire.
Spune-mi despre relaţia ta cu el, ai mai fi scris atât de mult dacă nu ar fi existat?

PRPăi eu scriu de cînd mă ştiu, existenţa sau lipsa internetului nu influenţează nicidecum asta. Nu aş fi ajuns la cititorii mei fără el, nu aş fi publicat o carte şi aşa mai departe, dar de scris aş fi scris ca întotdeauna, cu diferenţa că aş fi scris pentru mine. Aşadar relaţia mea cu el e una extrem de bună, îi datorez multe, e spaţiul unde mi-am exhibat pentru prima oară scrierile şi în care ele s-au propagat rapid. Aşa cum îl văd eu, este un mijloc care poate fi folosit cu înţelepciune, dar şi unul care poate deveni nociv, atunci cînd e folosit cu nesăbuinţă.

NIG-Ai lansat o carte, ,,O să mă știi de undeva,, se numește, o carte care zboară de pe rafturi.
Spune-mi despre această carte.
Ce mai ai în plan?

PRDa, prima mea carte are un succes pe care eu nu l-am sperat, se vinde bine dar, cel mai important, este primită cu emoţie şi mare bucurie de cei care o citesc. În plus, bonusul maxim pe care îl poate cere un scriitor, şi de critică şi lumea literară a fost primită bine, pînă acum, cel puţin. E o carte de texte lirice, poeme şi poeme în proză, o carte despre durere, moarte, traume, iubire, suferinţă şi mai ales căutare şi regăsire de sine. O carte ca o fereastră larg deschisă, însă spre interior. Ce am în plan? Scriu de zor la o carte de proze scurte, eu estimez că mare parte din ea este deja gata, urmează să mă aşez să le adun şi să le dau o formă finală, probabil în iarnă se va întîmpla asta, acum încă sunt foarte prinsă cu turneul de lansare şi promovare a primei cărţi în ţară. În plus, nici nu mă grăbesc, dacă aş scoate-o pe a doua prea devreme s-ar canibaliza şi nu e deloc înţelept. După ea, va urma un roman care este deja început.

NIG-Acum câțiva ani. un om drag mie, scriitorul Dan Stoica, spunea despre scrisul pe blog: ,,acesta este un curent născut pe net despre care se vorbeşte încă foarte puţin,,
Cred că în sfârşit am ajuns aici. Un bloger, care iniţial a început să scrie doar pentru el pe o pagină virtuală, în speranța că cineva îl va citi, ajunge să fie recunoscut ca şi scriitor. Mulți ar strâmba din nas. Trebuie să ai o diplomă să te numești scriitor.
Cât de grozavă este chestia asta?

PR-Eu nu cred că trebuie să ai diplomă ca să fii scriitor. Eu am oroare de diplome, în general. Într-o lume în care toată lumea are minimum 2 diplome, a avea diplomă nu te mai validează în niciun fel. Scriitor, spunea Oscar Wilde, nu e cel care scrie, ci cel care e citit. Internetul nu e decît un suport nou, care a apărut firesc atunci cînd scrisul pe hîrtie a fost înlocuit de laptop, PC, tabletă. Trăim o nouă eră, e în mersul evoluţiei treaba asta. Înainte de 1400 scriam pe papirusuri, tăbliţe, coajă de copac, apoi a apărut şi la noi hîrtia. Timpurile s-au schimbat, oamenii citesc şi pe internet. Eu nu m-am considerat şi nu mă consider blogger. Eu sunt un scriitor care scrie şi în spaţiul virtual. Sigur că la început am scris pentru mine, dar ceva trebuie că am făcut bine dacă am ajuns să am atîţia cititori. Sigur că îmi doream enorm să public şi o carte, respectul meu pentru cărţi e uriaş, însă asta te face autor publicat, nu scriitor. Scriitor eşti sau nu eşti. Nu oricine publică o carte este şi scriitor. La fel cum nu orice carte este literatură, există cărţi şi există literatură.

NIG-Petronela, oamenii te iubesc. Îi inspiri, spui tare lucruri pe care mulți doar le gândesc.
Alţii cu siguranţă te invidiază. Sunt oameni care probabil consideră că scriu mult mai bine şi mult mai de demult.Şi totuşi lumea a năvălit la lansările tale.
De ce crezi că se întâmplă asta?

PROamenii mă iubesc, aşa e. Nu ştiu despre invidie, mă ţin departe de orice formă poate căpăta răutatea, nu mă interesează deloc zona asta, cine mă invidiază, de ce, mi-am creat un baraj între mine şi mizeria lumii, nu mă poate atinge. Şi apoi, există atîta energie bună venită de la cititorii mei încît mă simt protejată. Cu siguranţă există oameni care scriu mai demult, mai bine, nu e vina mea că nu au ajuns la public la fel de bine, eu nu mă consider mai bună decît nimeni, nu mă compar, atunci cînd îmi place un alt scriitor contemporan o strig în gura mare, nu mă sfiesc, nu o ascund. Probabil că răspunsul la întrebarea de ce se întîlmplă asta e conţinut în întrebarea ta, unul din ele, cel puţin, acela că spun tare ce alţii nu au curaj. Dar, din ceea ce îmi scriu cititorii, e mai mult decît atît. Unii se regăsesc pe ei în scrisul meu, altora le place pur şi simplu stilul. Eu nu urmăresc nimic în mod programat, eu scriu din mine pentru că nu ştiu altfel şi poate că tocmai lipsa de artificialitate, sinceritatea scrisului meu îi atrage pe oameni către mine.

NIGExpresia ,,Pizda Romantică,, la Emil Brumaru, m-a atins la lingurică(vorba ta). Când am citit la tine despre ,,Pizda Lirică,, am zâmbit. Zăpăcită rău, fata asta, mi-am zis.
De unde aceasta zăpăceală frumoasă şi creatoare?

PREu cred că nu trebuie să ne cramponăm în cuvinte şi licenţe, atîta vreme cît ele fac parte din limbajul nostru uzual. Licenţa mea desemnează în mod autoironic o nuanţă pe care doar cuvîntul ăsta o poate surprinde. Eu nu urmăresc să şochez, nu mă interesează să scandalizez pe nimeni, dar nici nu mă feresc de cuvinte. Nu există cuvinte vulgare sau cuvinte care să nu fi fost folosite în literatură deja de scriitori mari. Vulgaritatea e în ochiul cititorului, din punctul meu de vedere. Şi, ca să răspund şi la întrebarea ta concretă, habar nu am de unde, asta sunt, aşa cum spuneam şi în carte, nu mă mistific, nu mă sulimenesc.

NIG- Ţi s-a spus că uneori foloseşti un limbaj neadecvat pentru o doamnă?:)
(intenționez să păstrez zâmbetul, chiar dacă acest interviu va fi publicat pe un site pretențios)

PRNu ştiu, nu am dat atenţie. Aşa cum spuneam mai sus, eu nu folosesc un limbaj inadecvat, e plină literatura contemporană de organe şi înjurături, nu e cazul la mine. Toată această pudibonderie şi agitaţie din jurul unui singur cuvînt care apare în scrierile mele, mă lasă complet indiferentă. Aşa cum am scris în cuvîntul înainte din carte şi cuvîntul înapoi de pe blog, cui îi pică greu, e liber să nu mă citească, abia se mai cern aşa cititorii. Nu îmi doresc deloc cititori atît de înguşti la minte, nu ar înţelege oricum ceea ce scriu eu, aşa că e mai bine dacă se şochează şi fug, mie una nu o să îmi lipsească.

NIG– Toţi ţăranii au internet. Uneori îmi cenzurez postările pe FB ca să nu afle maică-mea şi țața Ileana din colţ, ce scriu eu în virtual. Tu scrii foarte intim şi personal. Ai discuţii cu ai tăi, aşa, de una singură în unele articole.,,Uite tată, mi-ai spus că sunt doar deşteaptă,,… Vorbeşti despre sfânta bătaie pe care generaţia noastră a încasat-o cu vârf şi îndesat. M-a amuzat şi întristat acest lucru.
Când mergi la ai tăi, acasă, cum e? Ce spun, mama, tata… ştiu şi eu… nenea Geza?

PREu cred cu tărie că nimeni, subliniez NIMENI, nu are dreptul să intervină în scrisul meu sau al oricărui alt scriitor. Nu suntem lăutari pe bani ca să ne spună cel care aruncă cu banul ce să cîntăm şi ce nu. Aşadar, o singură dată am avut această discuţie cu ai mei, atunci cînd le-am spus exact acelaşi lucru. În plus, nu sunt singurul scriitor care se expune, îmi vin în minte sute de exemple în acest moment. Cum era dacă lui Miller îi zicea mă-sa că nu e frumos să scrie aşa?

NIG– Citindu-ţi unele articole, mi-a venit în minte un cuvânt. În engleză, pentru că în româneşte nu sună nici pe departe atât de real. ,,Broken,,
Astăzi eşti un pic mai departe de toate lucrurile care te-au frânt. Cred că cioburile s-au mai lipit, deşi cicatricea nu se va topi niciodată. Încă mai ai momente când te simţi aşa cum mi-ai părut mie, broken?

PRDimpotrivă. Nu am fost niciodată broken. Nu m-am simţit niciodată broken. Nu am deloc structură de învinsă, sunt o învingătoare pînă la capăt. Pe mîna mea scrie alive, nu broken.

NIG-Eşti o fată frumoasă. Chiar mă gândeam că în curând o să văd fete, care până mai ieri îşi revărsau cosițele, tunse a la Petronela. Şi ești o mamă tânără. Ai două fete la fel de frumoase.
De ce se loveşte o mamă singură în România zilelor noastre?

PR-De nenumărate obstacole şi prejudecăţi. Dar eu am ţinut cu dinţii de principiile mele şi m-am descurcat. Greu, uneori foarte greu, dar mi-a ieşit

NIG-Eşti de fel o luptătoare. Vrei să schimbi lumea, să schimbi regulile tâmpite şi să luminezi, aşa cum poţi, minţile nu tocmai luminate. Te înfurie sistemul şcolar, te dezgustă mardeiaşii.
Pari dură uneori.
Şi totuşi, eu simt o sensibilitate sporită. Un interior în care un bărbat trebuie să păşească atent şi tandru. Dincolo de învelişul cool, care ,,ţine la miştouri,,
Ai ceva din sălbăticia florilor de câmp dar şi ceva din fragilitatea unei orhidee.
Ce faci când rămâi fără ,,apă,,?

PRNu am rămas niciodată, nu ştiu cum e. Îmi fabric singură apa, e simplu…

NIG-Ai scris vreodată ceva ce ai regretat a doua zi, dar deja era prea târziu ca să-ţi mai retragi articolul?

PR-Nu, nu regret nimic din ceea ce scriu şi în afara unui singur text pe care l-am retras pentru că mi-a cerut cineva, nu s-a întîmplat niciodată să simt nevoia să retrag ceva ce am scris.

NIG-Personal, cred că fetele tale nu au nevoie să-şi aleagă alt model de viaţă. Ai venit de la ţară, unde nu toate au fost ca pe roze, ai trecut prin iaduri extrem de personale, dar astăzi eşti dreaptă, frumoasă şi mai ales alive.
Care este sfatul de care ţi-ai dori ca puștoaicele tale să țină cont?

PRSă îşi rămînă fidele lor înseşi. True to themselves, cum spune englezul. Mi se pare cel mai important lucru.

NIG-Petronela Rotar sunt convinsă că zilele astea ţi s-au pus multe întrebări.
Spune-mi, ce ai vrea sa fii întrebată şi n-ai fost?

PRWow, chiar am fost întrebată o mulţime de lucruri. Uite, nu m-a întrebat nimeni dacă mie îmi place cartea pe care am scris-o…

NIG-Petronela Rotar, ție îți place cartea pe care ai scris-o?

PR-Acum da. Cînd fac lecturi publice îmi place să o citesc… mă tem să nu vină o zi în care să simt nevoia să mă dezic de ea, să nu îmi mai placă.

NIG– M-a apropiat de tine, de scrisul tău, un ceva indefinit. Şi eu sunt de la ţară şi eu am înfruntat oraşul, acelaşi oraş, şi pe mine viaţa m-a transformat din copil în adult mult prea devreme, deşi nu a folosit nici pe departe aceleaşi metode…
Lumea este mică şi dacă nu aş şti sigur că te-am cunoscut virtual acum mai puţin de-o lună, aş spune cu mâna pe inimă, că te cunosc de undeva.
Îti doresc sa ți se împlinească dorințele secrete. Să-ți fie fetele sănătoase și norocoase.
Îți doresc iubire. Iubirea aceea frumoasă și tandră, nebunească și liniștită pe care fiecare femeie cu F o merită.
Ce vin vom ciocni când ne vom întâlni în Braşov?

PR-Oh, un vin Liric, desigur, ce altceva ar putea să bea două poete? Un vin moldovenesc foarte bun, premiat, o să îţi placă!

NIG-Eu îţi spun de pe acum ,,Noroc! Să fim iubite,,:)

Interviu realizat în exclusivitate de Nuța Istrate Gangan pentru New York Magazin