Monthly Archives: July 2015

tête-à-tête, NIG și scriitoarea Theo Anghel

 

Astăzi îmi împart plăcerea şi intimitatea unui nou tête-à-tête cu scriitoarea Theo Anghel.
Am zâmbit citind. Bineînţeles că am fost google-ită şi the woman in me a ieşit la iveală, bineînţeles că avem în comun povestea picioarelor desculţe şi a timidităţii exagerate care ne-a caracterizat adolescența.
Cumva, la mii de kilometri distanţă, cine se aseamănă se adună, nu-i aşa?:)
,,Scrisul mă exorcizează,, – spune Theo – şi Dumnezeule mare, cum înţeleg exorcizarea aceasta…
Theo, servus, mi-ar plăcea să-mi vorbești despre tine, despre cărţile tale, despre ceea ce scrii, ce te inspiră…
Ştiu că scrii altceva şi am să te las pe tine să te descoperi în fața cititorilor Curentului Internaţional.
Şi da, aş vrea să-ţi cunosc părerea despre ,,literatura vulgara,, cu a nu cu ă ca să sune aşa… mai ştiinţific; că tot s-au apucat criticii noştri  să facă analize îndelungi.

Bună, Nuța.
Imediat cum mi-ai propus un tête-à-tête, deși am citit câteva mai înainte, dar nu e niciodată la fel atunci când e vorba de propria persoană, isn`t it?, am dat un search pe google. Muncă de cercetare, deh, mi-a rămas în reflex de pe vremea când realizam emisiuni radio despre viețile secrete ale scriitorilor. Click după click am ajuns pe o pagină, „nuta.boncafe.ro” unde pe 23 ianuarie ai postat un text numit Delirium.
Ce am citit acolo? Iată:
,,Când muşc din trupul unei femei nu vreau să simt siropul, nu vreau să simt dulceaţa, nu vreau să simt supunerea…
Vreau focul ei, vreau răzvrătirea, vreau vena aia deschisă larg.
Să simt miros de fân şi gust de reavăn, să simt pumnul ăla în stomac, pumnul care mă face să muşc pământul ăsta negru şi umflat de ploi
Vreau să-i muşc carnea, să-i gust sângele şi apoi să ies afară şi să urlu la lună. Lup bătrân, întinerit şi turbat din prima muşcătură.
Nu o vreau supusă sub dinţii mei ca o căprioară care îşi trage ultima suflare.
Nu vreau ochi catifelaţi şi nevinovaţi…
Vreau ochii ăia care te ard, care te despică în două când trec prin tine. Ca un fulger care nu ştii de unde a scânteiat, ca un trăsnet care nu ştii de unde a lovit. Te-ai trezit scrum şi nici măcar nu ai văzut fumul.
Să-i simt dinţii cum sfâşie îndelung, studiat, cu tandreţea aceea care se ascunde în orice femeie cu ochii-fulger.
Trebuie să fii nebun să nu vrei să mori în braţele unei astfel de femei.”
Woman, are you serious? Cum poți să scrii așa și să fii ca noi ăștialalți, din carne și oase?
Și acum, să mai vorbesc despre mine? :)
Despre mine nu sunt multe lucruri interesante de aflat, în afară de faptul că am scris o carte. Un prim volum, căruia i se vor alătura încă 2 cât de curând.
Am avut o copilărie feerică la țară, la bunici, zeii mei dragi. Eram băiețoasă, o caracteristică de care nu m-am debarasat total nici în zilele noastre, și dacă ți-aș povesti năzbâtiile pe care le făceam împreună cu gașca mea cu picioarele desculțe, te-aș îngrozi. Apoi, părinții m-au adus la oraș, începea școala. Încă îmi amintesc de serile în care tata îmi rupea foile pe care scriam liniuțe și bastonașe, doar pentru că nu le trasam perfect. Și uite așa m-am pricopsit cu o caligrafie splendidă. Păcat că nu-mi mai folosește la nimic, toată lumea tastează astăzi.
Cu microbul cititului m-am molipsit tot de la taica. Aveam încă de pe atunci o fire analitică. Când îl vedeam cât de departe pleca în alte lumi, doar cu ochii în niște foi de hârtie pe care erau aliniate cuvinte, mi-am zis c-o fi ceva de capul cărților. Și chiar a fost. De aici până la a încerca să pun pe hârtie toate nebuniile pe care mintea mea ațâțată le producea involuntar n-a mai fost decât un pas. Dar să nu crezi că visam să ajung scriitor! Nu. Actriță sau cântăreață. Mai era vacant un post de prințesă, dar numai la gândul de a purta rochițe înfoiate și coafuri savante, mă treceau fiori reci pe șira spinării. Așa că i l-am lăsat surorii mele mai mici. I se și potrivea: mai scundă, cu oase fine, trăsături feminine. La mine totul părea alandala. Picioare ciolănoase, mâinile parcă prea lungi și niște sprâncene de ar fi umplut de spaimă și pe Yetti Omul zăpezilor. Groase, negre, împreunate într-o singură linie deasupra nasului. A, și eram al naibii de timidă. Numai dacă se uita cineva la mine îmi doream să se deschidă pământul, să mă înghită pe loc.
De ce scriu? Hm! E ca și cum m-ar întreba cineva de ce respir. Păi, ca să pot trăi în continuare. Nu scriu pentru a fi publicată. Am proze mai scurte sau mai lungi pe care le țin doar pentru mine. Nu-mi fac griji că nu vor vedea lumina tiparului, mai devreme sau mai târziu, asta se va întâmpla.
Ca să spun de unde îmi vine inspirația mi-ar lua prea mult. Dacă stau pe terasa casei mele și aud niște păsări cântând mai altfel decât o fac de obicei, pot crea o scenă. Sau dacă bate vântul și frunzele tremură la atingerea lui. Uite, ca să-ți dau un exemplu concret: scriam la romanul meu, nepublicat încă, Rochia aurie; ajunsesem cu intriga într-un moment ce musai trebuia să fie exploziv. Pentru că nu găseam nicio idee pentru a merge mai departe, am lăsat să treacă timpul. Într-o dimineață eram în mașină, îl duceam pe fii-miu la școală, și aud la radio nu știu ce știre despre un bal mascat. Pe loc m-a fulgerat inspirația. Și așa, acel punct culminant al poveștii se petrece la un bal mascat. Apropo, acțiunea romanului se petrece în America, don`t ask me why! J Era la modă ca tot ce se petrece mai acătării în filme sau cărți să aibă țara tuturor posibilităților ca scenă. Însă în „Am murit, din fericire: Întoarcerea” prăpădul are loc în Romania. Nu pentru că așa am vrut eu, ci pentru că așa mi-au poruncit personajele.
În momentul de față scriu fantasy și îmi place atât de mult că nu știu dacă mă voi mai debarasa vreodată. Mai ales că primesc feedbackuri de la cititori cum că aș face-o al naibii de bine. Când Ana Mănescu spune că Am murit, din fericire: Întoarcerea este „una dintre cele mai bune povești speculative pe care le-am citit, și asta punând la socoteală și autorii britanici și americani”, știi că ești pe drumul cel bun. Și, oricât ar părea de contradictoriu, în fantasy ai libertate nelimitată în a spune adevărul.
Ce cred despre literatura de azi? Cred că e curajoasă, dezinhibată, că nu mai are nimic în comun cu ce se scria pe vremuri, și e normal să fie așa. Eu personal, încă mai savurez dantelării literare, dar ține mai degrabă de felul în care mi-a fost educat gustul pentru lectură. Am crescut cu Jane Austen, Charlotte Bronte, Dumas and so on, dar și cu povești de acțiune în care descrierile locațiilor, ale persoanelor sau călătoriile introspective se limitau la minimum necesar. De exemplu, pe noptiera mea conviețuiesc în bună pace și perfectă armonie Divergent, de Veronica Roth și În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust.Pot citi ambele tipuri de literatură fără probleme, fiecare hrănindu-mi nevoi distincte.
M-ai întrebat de literatura vulgară… Termenul în sine este destul de subiectiv și cred că ține de percepția individuală. Ceea ce eu pot sau nu să consider vulgar poate, foarte bine, să-i pară taman pe dos altcuiva. Ține de gust și, dacă nu mă înșel, cineva a hotărât în latinește că nu se discută. J Dacă m-aș referi strict la acel gen de literatură care uzează și abuzează de vulgaritate pentru a șoca, ei bine, pe mine nu mă atrage. Ceea ce citesc trebuie să-mi stimuleze măcar un neuron.
În continuare voi atașa câte un fragment din fiecare volum al seriei Am murit, din fericire. Pentru exactitatea informațiilor trebuie să spun că în prezent mă apropii vertiginos de finalul volumului 3.
– fragment din vol. 1, Am murit, din fericire
„Lucram deja de câteva săptămâni la barul Luxura. Seriozitatea mea îl determinase pe Anais să mă accepte ca angajat permanent. Căpătasem o uniformă nouă, mărimea potrivită de data asta, și atât de mult mă obișnuisem cu situația, încât nu mi se mai părea deloc vulgară. O numisem uniforma veselă. De câte ori o îmbrăcam, uitam de ceea ce sunt. Deveneam o fată simplă cu un job într-un bar. Uniforma lui Mati avea alt nume. O botezase costumația de scandal. Mă distram și savuram fiecare secundă când o purtam. Erau singurele momente de normalitate.
Fusesem acceptată cu ușurință de angajații bărbați, în timp ce damele făcuseră eforturi susținute pentru a-mi băga în cap ideea că sunt veterane acolo și prin urmare le datoram obediență. Doar că nu-și găsiseră omul. Încrederea acordată de Mati, mâna dreaptă a șefului, și chiar de Anais în persoană, mi-a adus respectul lor, însoțit de o doză egală de invidie.
În legătură cu Anais, nu m-am luminat prea mult în timpul petrecut acolo. Era discret. Nu-i cunoscusem nicio rudă, iubit sau prieten. Purta cele mai excentrice haine închipuite vreodată, majori-tatea din piele naturală și, în afară de furia revăr-sată asupra angajaților, când era nemulțumit de ei, alte trăiri n-am mai sesizat să aibă. Decapotabila de lux îl aducea seara și-l lua dimineața. Dispărea, numai el știa unde.
Mușteriii localului erau în proporție de cincizeci la sută aceiași în fiecare seară. Cealaltă jumătate era umplută cu cei ce apăreau meteoric. Ăștia îmi plăceau mie, pentru că făceau ca totul să fie imprevizibil. Rare erau serile în care nu i se năzărea cuiva să se ia la harță. Motivele erau diverse, dar cel mai adesea încăierările debutau cu ocheade aruncate de vreun insolent spre iubita altuia. Cherchez la femme!
Chiar dacă scandalul începea în bar, se termina întotdeauna afară. Anais își înfigea mâinile mari în cefele nefericiților și-i arunca pe trotuar fără să stea prea mult pe gânduri. N-am intervenit niciodată, chiar dacă am simțit impulsul. Șeful făcea treabă bună de unul singur. Oricum, să atrag atenția asupra mea era ultimul lucru pe care mi-l doream.
Totuși, într-o seară s-a întâmplat. Una dintre ospătărițe nu venise la lucru, fusese învoită de Anais pentru a-și rezolva nu știu ce problemă de familie, așa că eu, Mati și cealaltă fată, Amalia – Iepurica, o poreclisem – ne agitam ca niște isterice printre mese, strigate când de un mușteriu, când de altul.
În timp ce-l ascultam pe un bărbos cum se plângea că friptura lui e prea arsă, cartofii sunt prea reci și salata prea sărată, m-am pomenit cu o mână pe sub fustă.
Mi-am aruncat privirea în stânga, unde am dat peste un tip cu fața roșie ca sfecla. Un flash al memoriei mi-a adus în prim plan instrucțiunile lui Mati. În cazul „foarte probabil“ în care mi s-ar fi pus mâna pe fund, ar fi trebuit să mă prefac că plouă. De la teorie până la practică era distanță mare. Într-o secundă i-am prins brațul tipului și i l-am sucit la spate. Rânjetul libidinos s-a transformat într-o grimasă de durere și tipul a urlat atât de tare, încât a atras ochii tuturor asupra noastră.
— Lasă-l, târâtură! am auzit o voce gravă venind dinspre un comesean al victimei mele.
Un cap mic cu o aureolă de păr portocaliu, cârlionțat și aspru ca sârma, se odihnea pe un gât zdravăn, ca de taur. Ochii injectați, furioși nevoie mare, împroșcau venin într-ai mei. Fiorosul a dat să se ridice, însă un bărbat care stătea în stânga, cu o claie țepoasă acoperindu-i jumătate de față, i-a pus mâna pe umăr și l-a tras înapoi, în scaun. Nu i-a spus nimic, nici măcar n-a ridicat privirea. L-a potolit printr-un singur gest.
Tipul cu păr portocaliu s-a uitat la celălalt, mirat, dar cum n-a primit nicio atenție, s-a conformat și a rămas la locul lui, deși mă ucidea și mă tranșa din priviri în mii de bucățele.”
– fragment din vol. 2, Am murit, din fericire
„Un bărbat mic și slab, cu părul roșcat, rar și lung, pieptănat pe o parte, cu o moacă încruntata, intră val vârtej în încaperea cât o cutie de chibrituri. Dădu cu ochii de cei doi, lungiți pe jos, însângerați și rămase cu orice ar fi vrut să le strige angajaților neserioși, în gât. Palid, căscă gura și după ce eliberă un țipăt subțire, ca de fetița, se repezi asupra celor doi. Întinse mâna spre bărbat, însa bărbia însângerata a acestuia îi ucise gestul în aer. O strâmbătură timidă și încurcata îi schimonosi chipul cât pumnul.
— Mă, ce-i cu voi? Aoleo, ce dracu` aveți pe fața? Sânge, mă? Ăsta-i sânge?
Marin ridică degetul arătător spre locul unde mă ascunsesem. Din fericire, roșcatul era atât de speriat , că se învârti în loc ca un titirez isteric și nu băgă în seamă gestul.
Aveam vaga senzație că bătăușul intenționa să pună măcelul în cârca mea. Nu mă îndoiam că înamorata bine târnosită, Cerasela, i-ar fi sprijinit acuzația, susținând că eu o frăgezisem și pe ea. Iată o salvare fața de care nu simțeam nicio satisfacție.
— Aoleo! Aoleo! Ce fac? Chem salvarea? Chem poliția? Aoleo! se frământa bărbatul, rotindu-se pe loc.
— Nu chema poliția, mă! îl rugă Marin. Lasă, că ne ridicăm noi…
— Nu pot! Trebuie să raportez așa ceva! Nu pot!
— Stai, mă…
Colegul lui nu-l mai auzea; era deja afară, pe hol, tropăind din încalțarile lui de liliputan.
— Le chem p-amândouă! P-amândouă!
Când nu i-am mai auzit glasul, m-am dezlipit de perete și trecând pe lângă cei doi, însângerați și fără dinți în gură, dar, din nou îndragostiți, am ieșit din școală pe altă ușa decât cea pe care intrasem.
— Ce? Ne cărăm? se plânse Abel.
Toată dimineața îi turuise gura. Se afla într-una dintre stările alea de excitație nervoasă atât de exasperante pentru mine și Ama.
— Ce pierdere de vreme! Nu tu spectacol, nu tu nimica! De dragul meu, mai scoate-i ăsteia câțiva dinți, sau, uite, rupe-i ăstuia o coastă… Te rooog!
Ama dădu ochii peste cap. Nu mai făcea niciun efort să-l contrazică. Abel era ca o durere de cap, nu prea puternică, dar sâcâitoare. N-aveai ce face, decât să aștepți să-ți treacă.
M-am pierdut în pâlcul de copaci dintr-un colț al curții și, la adăpostul ramurilor grele, încarcate cu frunze mari cât palma, am sărit în afară. Pe drum, cu mâinile adânc îndesate în buzunarele hanoracului, m-am gândit la ciudații lăsați în urmă. Iubirea avea multe fețe, am citit undeva, odată. Bun, doar că fața iubirii ăsteia era a unui pacient de balamuc. Oare, tipul chiar îl ucisese pe amantul nevestei? Dacă era așa, justiția pământeană n-avea decât să-și bată capul cu asta. Cea divină nu rata niciodată, nimic.
Ceasul de la încheietura mea vibră scurt. Am ridicat brățara de piele și am văzut o nouă steluța albastră.
„Măi, dar ce rapizi sunteți!”
Ama mări pasul și mă ajunse din urmă. Nu spunea nimic, doar îmi stătea alături. O privii. Făcu la fel și îmi zâmbi.
Știți cum zâmbește un înger? Imaginați-vă cea mai naivă și bună ființa din lume, cu un surâs sincer, molipsitor, cald ca razele soarelui într-o zi de toamnă ruginie. Înmulțiți asta cu o mie și tot nu veți cuprinde magnitudinea iubirii emanate de un serafim în momentele sale de grație.”
– fragment din vol. 3, Am murit, din fericire
„Alvira stătea tăcută, mohorâtă ca o zi înnorată și nu mai spunea nimic. O deranja prezența celorlalți. M-a deranjat și pe mine, însă nu pentru mult timp, fiindcă după ce s-au prins că habar n-aveam de capul meu și că nu eram vreo excepție printre recuperatori, în afară de faptul că nu simțeam durerea, s-au pus pe povestit. Fiecare ce-i trecea prin cap. Puțin câte puțin atmosfera s-a destins și ne ascultam unii altora flecăreala despre salvări sau despre nimicuri fără importanță în Chaos, devenite aici lucruri cu semnificație și tâlc.
Adahy știa ce înseamnă fiecare nume, de unde provine și în ce variante se mai găsea la alte nații. Mi-a amintit de Gudila și asta mi-a strâns inima.
Extragerea mea trebuie să fi fost o lovitură pentru el. Debusolat era din naștere, așa că niște adaosuri nu făceau decât să-l arunce spre extreme. Îmbrățișa cu o desfătare perversă tot ce provenea dinspre latura lui mai puțin virtuoasă. Mai mult ca sigur aveam să fiu taxată la judecata ce mă aștepta cât de curând și pentru fiascoul primei lui misiuni.
Alvira nu și-a putut reține un chicotit sarcastic în momentul când Adahy i-a spus Keevei că numele ei înseamnă frumusețe, însă indianul, ignorând asta cu o subtilitate nescăpată singaporezei, a trecut iute la Eshe. Numele africanei însemna viață. Ea a zâmbit cu toți dinții, mulțumită.
Eu eram răsărit, dar asta știam deja de la Marc, Charles era bărbătos ­– și aici am râs cu toții, Haruko era cel născut primăvara, deși el obiectă imediat că se născuse în septembrie, Rashid era integru, ­ Caio era bucurie, iar Alvira – cea mult iubită.
— Și tu? l-a întrebat marocanul pe indian.
— Dar să nu râdeți! Sunt cel care trăiește în pădure.
Celorlați nici nu le trecuse prin cap că o astfel de semnificație ar putea fi de râs, așa că făcură eforturi să înțeleagă de ce lui Adahy i se părea așa.
— Păi, nu înțelegeți? se miră indianul. Cel care trăiește în pădure, ori eu am trăit toată viața mea într-un oraș…
Se uitară unii la alții. Nu înțelegeau.
— Poate că trebuie să fii nativ american ca să înțelegi, spuse Keeva cu un aer teribil de serios.
Acum fu rândul lui Adahy să nu înțeleagă raționamentul.
— Poate, mormăi el, aproape convins că între nativii americani și restul lumii diferențele de percepție asupra a ceea ce-i amuzant și ce nu sunt imposibil de surmontat.
— Suntem toți numai răsărit, frumusețe, viață și bucurie. Atunci ce căutăm aici? trânti Haruko mucii în fasole.
Asta ne-a reamintit unde eram și ce așteptam să ni se întâmple. Ceilalți l-au privit neplăcut impresionați de felul lipsit de tact în care ne readusese cu picioarele pe pământ. Sau pe nisip. S-a lăsat tăcerea și niciunul n-a mai îndrăznit s-o spargă.
Maxilarul lui Haruko era mereu atât de încordat încât cu greu mă abțineam să-l întreb dacă nu-l dor mușchii feței.”
Coperta_Am-murit-din-fericire-Intoarcerea
și da… bineînţeles că şi eu am dat un google-search:,,Am murit de fericire – Întoarcerea,, de Theo Anghel se găsește în librării şi pe siteul editurii Herg Benet.

tendresse

numeşte-o cum vrei
îmi este ca o a doua piele
vine odată cu mine şi se adânceşte odată cu mine
atunci când vrei să o cuprinzi în braţe
să îi spui că ar trebui să mă părăsească discret
aşa cum rochia mi se desprinde de coapse
aşa cum pielea se înfăşoară în jurul atingerilor tale

poate cândva
am să îmi lipesc din nou aceasta tandreţe
de oasele tale obosite de atâta aşteptare
poate am să încep să cresc în jurul tău
ca o a doua carne
ca un alt trup
pe crucea trupului tău

biciuită de neputințe
sfârşită sub îndoieli

dar vie
atât de vie

tête-à-tête, NIG și Claudia Minela

Claudia, mi-aş fi dorit ca acest ,,tete-a-tete,,  să se întâmple pe terasa unei cafenele vechi, într-o după-amiază dulce de toamnă târzie, undeva într-un oraş pe care l-am fi putut împărţi pentru câteva ore.

Poate într-o zi…
Ştiu cine eşti, ştiu ce faci; şi, mai ales, ştiu că pentru tine poezia nu înseamnă numai poezia ta ci şi poezia celorlalţi, în special a celor tineri; a celor care au nevoie de înţelegere, încurajare şi promovare.
Spune-mi despre tine, despre tineri, despre Carte Diem, Radio Vocativ,  despre Serile Culturale si despre poezia Claudia Minela.

 

 

Claudia Minela -absolvent al facultăţii de Sociologie Psihologie – secţia sociologie.

Din 2011 am desfășurat în paralel activități în domeniul jurnalistic, am publicat articole în diverse reviste literare: Oameni de valoare în umbra modestiei(interviuri cu scriitori) – Revista Flacăra lui Adrian Păunescu; recenzii, cronici ale evenimentelor culturale, poezie și proză – Revista Negru pe Alb, Revista culturală româno-ucraineană Mantaua lui Gogol(unde am fost redactor pe segmentul de poezie și evenimente literare), Singur (Târgoviște), Atitudini (Ploiești), Cenaclul de la Păltiniș, Algoritm Literar etc. Am debutat cu poezie în Revista Singur (2011).
Anul 2015 a fost prolific pentru mine. ,,joint, rațiune și putere” (Editura Vocativ) a fost cartea mea de debut. Am selecționat texte deosebite de la 24 de autori pentru volumul de poezie contemporană – ,,CarTe diem”- volum publicat la Editura Vocativ. Colaborarea cu poeții apăruți în antologie a fost interesantă pentru că fiecare autor are un stil personal. Am avut bucuria să descopăr voci noi, autentice. Cititorul se va întreba desigur – de ce CarTe diem? Știm cu toții că expresia aparține  poetului Horaţiu, care a scris într-unul dintre poemele sale: “Carpe diem quam minimum credula postero ” care s-ar traduce: “Trăieşte clipa, punându-ţi cât mai puţine speranţe în viitor”. Astfel mi-a venit ideea ca acest volum, schimbând o literă, să fie un îndemn pentru lectori: trăiește-ți clipa citind această carte! Am trăit sentimentul de singurătate, aventura omului neînțeles, am închis ochii și am fost parte din sufletul celor care au cunoscut pasiunea, iubirea, durerea, am redevenit copil, continunând lectura celor care nu au renunțat la copilărie, am luat pulsul condeielor, mi-au trecut prin filtrul minții și al simțurilor toate sentimentele transmise de oamenii care au înțeles că poezia înseamnă emoție, viață și moarte în același timp. Astfel s-a născut CarTe – diem.
Din 2012 am realizat emisiuni culturale la diverse posturi de radio on-line: Radio Diaspora, Radio 3P, Radio Sunschine, Radio Vocativ(unde activez și în prezent).
Am efectuat redactarea, corectarea, prefața, selecția pentru mai multe volume de versuri. În prezent sunt manager al Editurii Vocativ al cărei fondator este inimoasa scriitoare Doina Roman. Împreună cu prietenul nostru, scriitorul Valeriu DG Barbu, stabilit de mulți ani în Italia, am reușit să realizăm, într-un timp foarte scurt, proiecte de durată care să sprijine categoriile defavorizate din domeniul cultural: femeile, tinerii și scriitorii din Diaspora. Astfel au luat naștere Editura Vocativ, Radio Vocativ, Revista on-line, Cenaclul de la Roma (cele trei sunt coordonate de Valeriu) și Serile Literare Vocativ, pe care le organizez împreună cu tinerii care-și doresc mai mult decât o lectură publică.
Am organizat cenacluri literare: Pariu pe prietenie, Negru pe Alb, Cenaclul Cronopedia iar din 2014 și până în prezent sunt coordonator al Cenaclului Vocativ, o pepinieră unde se adună tineri talentați din toate domeniile culturale: arte plastice, fotografie, muzică etc. Ei aduc noutăți prin rubricile realizate: Poezia contemporană (Tudor Voicu), Literatura universală (traduceri- Raluca Neagu și Emanuel Pătrășcioiu), Proza contemporană (Andrei Botezatu), Literatura la zi (Claudia Minela).
Cum a început această frumoasă poveste cu tinerii? Einstein spunea: ,,Coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim.” Dumnezeu lucrează cu oamenii pentru oameni. În urmă cu 15 ani, pe vremea când fiul meu a trecut primul examen de maturitate, examenul de capacitate, pentru că nu aveam posibilități materiale să plătesc meditator la Limba și literatura română, am decis să studiez eu în amănunt. Nu mi-a fost ușor deloc. Scheme relaționale între propoziții subordonate, elementele relaționale, eseuri argumentative pe diverse teme, instanțele comunicării, nivelul morfosintactic, lexico-semantic, stilistic, fonetic etc. mi-au dat multă bătaie de cap după primul examen. Am aprofundat studiul trecând la cel de-al doilea examen – ,,bacu”. În tot acest timp mi-am propus să ajut și alți copii care erau în situația fiului meu. Treisprezece ani mi-au trecut prin mână peste 25 de copii, adolescenți pe care i-am ,,meditat” și care au obținut rezultate excelente la această materie. Astfel m-am atașat de tineri, trăind adolescența odată cu ei, cu problemele lor, cu bucuriile și efervescența vârstei. A fost cea mai mare realizare a mea de până atunci. Această experiență frumoasă mi-a deschis apetitul pentru tehnica literară. Nu m-am oprit. Am citit aproape tot ce mi-a picat în mână, inclusiv critică literară până în ziua în care am descoperit lumea virtuală a scriitorilor. Am început pe Forumul scriitorilor amatori în 2010. Acolo i-am descoperit pe Raluca Neagu (avea 17 ani), Ionuț Petraru(18 ani), Oana Isabelle Bejinaru (15 ani). Așa a început totul. Apoi Dumnezeu îmi trimitea oamenii potriviți pentru ca eu să merg pe un drum. Habar nu aveam ce-mi rezerva viața. Până în acel an am fost doar cititor. Încurajată de scriitorul Sorin Teodoriu și de alți autori cu experiență de pe site-ul Bocancul Literar mi-am format mâna. Am învățat să scriu cronici, interviuri, recenzii. Lumea literară este o lume a bărbaților. În nenumăratele participări la diverse evenimente culturale am observat că tinerii și femeile sunt marginalizați și asta nu mi-a plăcut. Atunci am decis să fac ceva în acest sens. Așa a luat naștere evenimentul Serile Literare Isis (Vocativ). Nu am făcut nimic special. Totul se întâmpla pur și simplu. Prietenii apropiați îmi spuneau că trebuie să merg pe acest drum. Asta am făcut. Mulțumesc Domnului că mi-a dat posibilitatea să cunosc oameni frumoși care au susținut acest proiect. Voi merge mai departe până când va dori El. Iubesc tinerii și cărțile. Poezia este viața mea, singurul univers spiritual prin care ard frumos, este esența trăirilor intense. Prețuiesc și respect oamenii altruiști care nu se gândesc doar la propria faimă. Amintesc aici câteva nume: Adrian Suciu, Angela Nache Memier, Eugenia Reiter, Gabriel Gherbăluță, Valeriu DG. Barbu, Clara Mărgineanu, Nuța Istrate Gangan, Claudiu Komartin, Daniel Vorona, Daniela Toma, Raluca Neagu care deși foarte tânără, a inițiat un cerc literar al tinerilor din Călărași, etc.
Mulțumesc NIG! Ești singura care mi-ai dat posibilitatea să scriu despre realizările și momentele frumoase din viața mea.\
Mâini

 

Erai frumos şi puternic. îmi dădeai stângaci bretonul din ochi, te jucai şi râdeai cu noi la săniuş. mâinile mici, degerate, se adăposteau în căuşul cald.

Nu mai zâmbeşti, nu te mai joci. prinţesele tale şi-au ales alt tărâm, nefermecat. toate castelele s-au prăbuşit, alţi prinţi le-au cucerit.

Acum, bătrânelul din faţa mea, priveşte dincolo de mine, zâmbeşte blând ca un copil care aşteaptă cuminte ciocolata preferată.

Plâng. unde l-ai ascuns pe făt–frumos?

Încălzeşte-mi încă o dată mâinile, tată!

 

truli

 

Îmi place să umblu prin casă truli, să port lucrurile lui largi care dansează pe mine la fiecare mişcare.

Nu-mi pasă că sunt ciufulită, că papucii sunt cu trei numere mai mari. mă simt bine truli.
Am aripi, îmi uşurează zborul ascuns în mânecile cămăşilor lui îmbrăţişându-mi trupul. Dimineaţa mirosul cafelei se împrimă în t-shirtul care încă mai poartă căldura viselor.

Îmi place să umblu truli, să nu mi se cunoască nicio formă a corpului, doar zbaterea sânilor să îndepărteze apropierea, ca o a doua piele a mirosului tău. mă îmbrac în fiecare noapte cu tine.

Ador să fim truli!
DYA pizza

 

La naiba! Dacă ai muşca din mine aşa cum muşti din pizza aia, Dumnezeu şi-ar comanda câte una în fiecare seară. avem acelaşi gust, doar că femeia e mai bună cu sos picant, cel dulce e greţos şi cere multă apă. apa strică dinţii şi vezica.
Hai, flămândule, ia-mă cu bere, să nu ţi se aplece şi lasă Led Z. să-ţi conducă mişcările, ten years gone!

 

Nebunii ăştia frumoşi

 

Trebuie să spăl bine podeaua în cârciuma boemă unde haite de poeţi au băut toată noaptea,
ţinând pe picioare fetişcane fardate strident. Latră unul la altul, râd zgomotos şi râgâie după fiecare înghiţitură de ciuc. recită într-o limbă cunoscută doar lor.

Încă o bere, moşule! şi încă una! şi capul li se bălăgăne în ritmul versurilor împleticite în nopţi de beţie. Doamne, rataţii ăştia îşi ling versurile ca pe nişte răni deschise în ei, apoi le îneacă în bere, amorţindu-le până la lichidare.

Ascultă Melanie – mr. tambourine man- Led Zep le trece prin vene. sunt irecuperabili, nemuritori.

Nebunii poeţi frumoşi trăiesc visând. măcar atât, dacă viaţa asta împuţită îi tratează cu spatele, înşirând ca pe nişte mărgele zilele sărăciei în care banii le zboară din buzunare ca fluturii din rohodos, răstignind versuri, cu moartea pe moarte călcând.

 

stăpânii viselor

 

Kenny g s-a strecurat în visul meu, mi-a luat toate versurile şi le-a dat saxofonului să le înghită. apoi a început să cânte. sunetele aveau aripi, unele roşii, altele albastre, uneori culori neinventate.

Râdeam amândoi până când timpului i-a fost milă şi ne-a lăsat să zburdăm alergând după fluturi. eu purtam fustiţă, el avea pantaloni scurţi. ne ascundeam după firele de iarbă şi râdeam. cine naiba ştie motivul veseliei noastre?  doar sunetele făceau tumbe cu noi până când a început ploaia. şi am crescut iar ele s-au decolorat apoi s-au dizolvat odată cu fetiţa şi băiatul, stăpânii viselor.

Ea priveşte  monitorul, ascultă melodia timpului. el habar n-are cine e. doar versurile mele se încăpăţânează să zboare  din saxofonul lui. şi firele de iarbă ne caută în fiecare dimineaţă.

Turn off

 

libret într-un singur act

 

Aș fi avut răbdare până la ultima suflare ca el să mă iubească puțin, doar puțin. credeam că e suficientă dragostea mea pentru amândoi. dar viața nu e așa cum o vrem noi, e așa cum condeiul Domnului o scrie. când zgârie hârtia, lasă urme adânci în suflet cu fiecare literă adâncită în puterea destinului.

Îmi plăcea să-mi plimb degetele prin părul lui apoi ele coborau în poante pe piept, mângâind ușor, grațios, ca dansul lebedei Odette plutind pe muzica lui Ceaikovski. era prințul meu Siegfried.

Într-o zi totul s-a spulberat, odată cu transformarea lui în Rothbart. aripile mele poartă doliul lacului pe care încă rătăcesc. e mort. poate că e mai bine așa. nu orice lebădă se naște prințesă, nu orice Rothbart e făcut pentru tron.

Nimeni nu poate zbura cu o singură aripă. nimeni…

 

Atinge-ți bărbatul, femeie!

 

cum atinge Maria rănile fiului ei, cum rugul sărută întâia dată picioarele ereticilor condamnați și fă din asta o sărbătoare născătoare de Dumnezeu, o bilbie în care raiul încă există amorțit de păcatul iubirii.

Atinge-ți bărbatul, femeie! ca și când facerea lumii începe cu voi. și buzele tale să-i mângâie trupul tăind în imens.

Atinge-ți femeie, bărbatul! și-n mâinile lui să-ți tremure sânii, să guste infernul până când se leapădă de el și se naște din coasta ta, înghițind împăcarea, așa cum în fața ta s-ar afla pentru prima dată Dumnezeu.

dă-i sufletul tău, un ultim sărut morții
iertarea

 

capete din porţelan

 

Sunt o păpuşă fără cap. în fiecare seară ţi-l trimit să te joci cu el. l-ai scos de acolo pe Baudelaire, ca pe un stol de albatroşi cu pliscurile lovite de pipele marinarilor.

Se spune că păpuşile cu cap din porţelan sunt valoroase. păpuşile, da. inimile din porţelan zac și plâng pe furiş să nu le vadă regii pânzelor castelane.

Zenobia…zenobia…zenobia…bia! ecoul coboară cu picioarele goale în mlaştini, capul mi se rostogoleşte obosit în burta unui elefant unde sute de cranii aleargă virtual fără corp, fără suflet, fără iubire, fără tine, N. tu vrei doar strălucirea. nu, nu sunt cruce la căpătâiul tăcerii, încă.
Ia capul meu transformat în cel al Medusei! privirea transformă oamenii în scrum. ai grijă!

Lasă-mi poeţii şi cărţile lor să trăiască izolaţi pe insula Neura! ești cel mai ieftin porţelan. aştept ziua când cioburile tale vor săruta ochii morții.

Eu voi fi coasa

 

oniric yin & yang

 

Să nu ai niciodată încredere în dragostea unui poet. trăieşte doar pentru el şi ea. îşi iubeşte muza. e ca un diavol care se hrăneşte cu păcate. vânează suflete doar de dragul de a ucide apoi abandonează stârvurile. next! spune sarcastic privind spre altă victimă.
Îşi înfige dinţii adânc în carnea sufletului ei şi sângele aleargă împletindu-şi drumurile în barbă, ca vinul pe buza damigenei
degeaba N!
Nu voi fi nicicând urma paşilor tăi şi nici stârv abandonat, chiar dacă sunt femeie şi atingerile tale vibrează în mine, precum coardele unei chitare.
Am să-ţi bântui nopţile. toate visele tale vor fi ghilotine gata să cadă în orice moment, gata să despartă capul de trup atunci când îţi vei dori să mă iubeşti, aşa cum mă iubeşte în fiecare noapte un alt bărbat.
uite N!
Mâna lui desenează pe gâtul meu un yin apoi coboară conturând un yang. sânii se cuibăresc în palmele mari, protectoare, îi iubeşte N, aşa cum n-ai s-o faci tu niciodată.
Bărbatul ăsta mă defrişează de orice prejudecată. sunt pădurea lui, e copacul rătăcit în mine de plăcere, în caldul pământului meu, chiar sub privirea ta. îşi înfige rădăcinile adânc, face dragoste cu mine până când trupurile noastre sângerează. şi copacii cresc în mine noapte de noapte.
Ştii, N!
Ultima dată am visat că trupurile noastre fremătau într-un yin & yang frenetic, că ne atingeam sexul cu buzele, dar nimic altceva nu s-a întâmplat, n-a existat finalul care te înalţă pentru că aşa am vrut eu, pentru că nu ai ce căuta în viaţa mea N, doar dacă-ţi vinzi sufletul.
ţi-l cumpăr.

 

 

 – in exclusivitate pentru Curentul International, Detroit –