Monthly Archives: July 2014

NIG de vorbă cu Adrian George Sahlean

Probabil, dacă citeam despre Adrian George Sahlean înainte de a vorbi cu Adrian, aş fi trăit cele mai intimidante cinsprezece minute din viaţa mea. Adrian, cunoscut pentru traducerile din Eminescu în engleză, este membru al Uniunii Scriitorilor şi al Asociației Scriitorilor şi Ziariștilor Medici din România, iar în America, al Societăţii de Psihanaliză Modernă, Asociaţiei Traducătorilor Literari din America şi Asociaţiei Antrenorilor Profesionişti de Tenis.
N-am făcut-o şi am reuşit să am o conversaţie normală, cu un om fascinant, despre poezie. Asta acum câteva luni bune.
Între timp Adrian George Sahlean şi-a lansat la Bucureşti, în prezenţa unor nume cunoscute, cartea „Migălosul Cronofag-traducându-l pe Eminescu”
Despre traducerile tale, Maurice Edwards, scriitor, fostul director artistic al Filarmonicii din Brooklyn spunea că, ,,deşi Eminescu, ca mai toţi Romanticii a rezistat traducerilor, tu ai făcut ceea ce părea imposibil: ne-ai dăruit esenţa eminesciană în traduceri remarcabile,,
Terrence Montogmery, directorul producţiei „The Evening Star”.Broadway, menţiona că traducerile tale din Eminescu sunt un dar pentru vorbitorii de limba engleză; muzică încă neauzită de urechile americanilor.
Nina Cassian scria că traducerea Luceafărului în varianta Sahlean este un adevărat eveniment cultural, iar scriitorul Dumitru Radu Popa spunea că ai câştigat un pariu, mai întâi cu tine însuţi apoi cu aceia care insistau că Eminescu este intraductibil.
Adrian, consider că eşti un om despre care ar trebui să se vorbească. Am fost tentată să spicuiesc aici, pasaje din biografia ta. Apoi m-am gândit să te las pe tine s-o faci – în afara traducerilor eminesciene care te-au făcut cunoscut, tu eşti un om cu vieţi paralele.
Aşa că eu o să „întreb un cuvânt”, şi tu o să-mi răspunzi o mie:

NIG-Spune-mi despre Global Arts?

AGS- Am fondat organizaţia în 2004, cu scopul de a-l promova pe Eminescu în rândul publicului american şi de a facilita schimbul cultural şi educativ dintre România şi SUA. De-a lungul anilor am organizat cu Global Arts în zona Bostonului (pentru publicul român) spectacole de teatru sau poezie, de muzică clasică, jazz, pop şi folk, cu artişti aflaţi în turnee în SUA. Am iniţiat o serie de prezentări de filme romaneşti (inițiativă continuată şi azi de Asociaţia Studenţilor de la MIT), discuţii cu regizori români, chiar şi un mini-festival de film la Harvard, acum câţiva ani. Este prea lungă seria artiştilor de mare renume care au trecut ‚pe la mine pe-acasa’ ca să amintesc aici. Desigur, am avut şi prezentări / recitaluri cu traducerile mele, pentru promovarea lui Eminescu, în peste 15 oraşe americane şi canadiene. Printre cele mai importante aş include cele de la Smithsonian Institute în Washington DC, Centrul de Cercetări Est-Europene din California, universităţile de la Harvard, New York, şi Phoenix. Organizaţia mea a primit statutul non-profit în anul 2005, ca recunoaştere directă a acestor activităţi.

NIG-Lucefărul pe Broadway?

AGS – A fost de fapt o surpriză când s-a întâmplat, în 2005, şi o să-ţi spun de ce.
Deşi traducerile mele avuseseră deja câteva ecouri în lumea anglofonă, măgulitoare pentru mine – de ex. americanul William Toutant scrisese o piesă pentru bariton şi pian, inspirat de textul „Glossei”; compozitorul Dino Ghezzo (de origine română), o piesă multimedia pe libretul englezesc al „Luceafărului” şi altele – pentru promovarea internaţională a lui Eminescu efectul era nesemnificativ.
În România se pornise deja absurda campanie anti-eminesciană din presă (care s-a diminuat abia în deceniul nostru); propunerile mele la Ministerul Culturii, Ministerul de Externe şi Preşedenţie fuseseră primite cu limbaj de lemn; iar la ICR, când am sugerat pachetul carte/CD „Eternal Longing, Impossible Love” (el a apărut până la urmă în 2006 tot în SUA) vicepreşedinta m-a întrebat din capul locului – fără să ştie nimic din ce făcusem – cum vin eu cu traduceri în engleză, când nu sunt vorbitor nativ!
Eram, aşadar, nu resemnat, dar destul de sceptic în privinţa impactului strădaniilor mele. Mă revolta însă cumplit atitudinea mioapă a românilor care nu păreau să întelegă că nu-ţi poţi face cunoscut poetul naţional organizând doar seri aniversare în comunităţile din diaspora, de două ori pe an, recitând poezii în limba românâ, pentru români, ca să le ogoieşti dorul de ţară!

NIG-Înțeleg. Care însă a fost a fost surpriza?

AGS – Surpriza a fost că în contextul respectiv am primit un telefon în iunie 2005 de la Raluca Georgescu (îţi spun despre ea mai încolo) cum că urmează să aibă loc un spectacol cu The Evening Star în NY, off-Broadway, în câteva zile. Raluca mi-a spus că s-a născut în România, că urmează să joace rolul Cătălinei şi că intenţionat nu m-a sunat înainte, a vrut să-mi facă o surpriză!
Sigur că m-a… surprins! Mi-a spus că, după spusele actorilor şi a regizorului – vorbitori nativi – este singura variantă în engleză a Luceafărului pe care au luat-o în considerare după au citit şi altele, “singura credibilă”.
Declaraţia era măgulitoare, dar mi-a trecut prin cap şi că “The Evening Star” avea “copyright”, iar realizatorii nici măcar nu-şi puseseră problema. În fine, asta e o altă discuţie. Am acceptat folosirea traducerii mele, desigur, era vorba oricum de un spectacol necomercial, unde în ultimă instanţă câştigul pentru Eminescu era imens, dincolo de ‘notorietatea’ de moment pe care mi-o aducea implicit şi mie. Am fost invitat să vin la spectacol, m-am dus, ba chiar m-au chemat şi pe scena la sfârşit!

NIG-Dar cum s-a ajuns la un spectacol cu Luceafărul?

AGS – Iniţiativa a aparţinut Ralucăi – ideea unui spectacol (coregrafiat) conturându-se cu regizorul şi profesorul de actorie Terrence Christgau Montgomery de la Dwight School din Manhattan, unde Raluca predă ore de actorie şi dans. Mi-a spus că de mult dorea să facă un “Luceafăr” teatral coreografic pentru americani, era îndrăgostită încă din copilărie de poem, îl ştia pe dinafară, etc.
Vorbim însă şi de alte coincidenţe semnificative. Sala unde echipa de actori era deja implicată într-un alt spectacol – în centrul Manhattan-ului, chiar lângă Mets – le-a fost oferită gratis două seri pentru un ‘fund-raiser’ cu Evening Star! Cum să neglijezi importanţa sponsorilor – a norocului, dacă vrei – atunci când se “aliniază planetele” şi totul devine posibil!

NIG-A fost deci un fel de musical?

AGS – Nu, nici vorbă de aşa ceva! “The Evening Star” s-a prezentat mai curând că un spectacol ce combină teatrul cu muzica şi dansul modern. (Muzica spectacolului era compusă special pentru Luceafăr, şi interpretată ‘live’ de tânărul pianist new-yorkez, tot de origine română, Ion Ionescu). Idea de “musical” a fost, probabil, o simplă alunecare de sens, preluată cu prea multă uşurinţă în România din ştirea transmisă – nu ştiu cum. La întoarcerea în Boston, unii prieteni m-au tachinat întrebându-mă cum sună “Cobori în jos Luceafăr blând”…cântat. Apropos de replici, actorii m-au surprins foarte plăcut spunând textul cu o înţelegere nuanţată şi o rostire foarte firească a versurilor, ghicindu-mi parcă intenţiile pe care eu le “auzeam în cap” în timp ce le scriam!
(cititorii pot accesa detalii legate de spectacol pe situl Global Arts – http://globalartsnpo.org/Pages/Eminescu.Broadway.html )
http://www.globalartsnpo.org/Pages/Eminescu.GA.2008.html

NIG – Ce-ai simţit în sală?

AGS – Mi-a prins bine că luminile erau stinse, atât eram de emoţionat! Mi-e greu să-ţi descriu ce-am simţit ascultând şi văzând cum se reîntrupează povestea sub ochii mei. Buzele mi se mişcau, involuntar, pe replicile actorilor, ca un părinte care îşi vede copilul recitând pe scenă o poezie învăţată şi repetată împreună pentru serbare! Desigur, în cazul de faţă, nu aveam nimic de-a face cu montarea spectacolului… Eram emoţionat, dincolo de identificarea cu ‘copilul meu’, realizând incredibila onoare pentru noi, românii, că Eminescu şi Luceafărul ajunseseră să fie văzuți în cea mai mare metropolă culturală din lume!

NIG – O mare realizare românească!

AGS – Da, am simţit că Luceafărul îşi lua în sfârşit zborul! Am trecut până şi peste uimirea ca ICR NY din acea vreme nu a venit la spectacol şi nici nu l-a anunţat prin buletinele lor!

NIG – Nu pot să cred!

AGS – Într-adevăr, e greu de crezut! Spectacolul a fost reluat însă, în 2008, tot off-Broadway, cu un adaos de început pe care l-am introdus în scenariu pentru care am folosit scrisori din corespondenta Eminescu – Veronica. În scenă de început, sunt citite mesaje autentice din scrisorile lor, ce anticipează simbolic povestea din Luceafărul. Veronica întâi cochetează, e ‘geloasă’ că nu i s-a mai scris, Eminescu îi răspunde că scrie o poveste atât de pură (da, Luceafărul!) încât ea o să-i ierte tăcerea când o va citi, Veronica îi reproşează apoi “Emin” –ului ca de fapt el o idealizează, iar ea nu ar fi la înălţimea sentimentelor sale, drept care, în cele din urmă va fi dezamăgit, etc. Uluitor, nu? “Veronica”, la sfârşitul primei scene, se transformă în Cătălina, iar “Eminescu” în Evening Star, O ‘gaselnță’, cum se zice în traduceri (şi în teatru!) care s-a potrivit de minune (am beneficiat în 2008 de un nou interpret pentru Luceafăr /Eminescu – Eric Ortega, actor şi dansator modern cu calităţi deosebite). În fine, mesagerul corespondenței dintre Eminescu şi Veronica, apare mai târziu în poveste drept … Cătălin! (jucat şi acum, ca în 2005, de Patrick Murney, actor cu mari calităţi). S-a jucat trei zile, de data asta, ICR-ul a fost prezent printr-un… asistent, dar buletinul informativ ICRNY nu a menţionat spectacolul pe motivul declarat (căci eu am cerut explicaţii) că… nu era organizat de ei!
Mi-ai cerut detalii despre spectacolul de pe Broadway, şi iată că ţi-am spus o poveste mai lungă poate decât te aşteptai. Dar istoria adevărată se scrie din ‘anecdotica’ autentică a întâmplărilor, nu din relatările apărute în presă, sau din percepţiile ulterioare.
Oricum, pentru mine a fost un moment de răscruce, sperat dar neaşteptat, şi care a marcat o anume validare a traducerilor mele care ulterior au început să fie menţionate şi în România, mai ales după apariţia volumului/CD din 2006 de care aminteam mai înainte!

NIG – Bine, dar Medalia de Aur Eminescu din 2000?

AGS – A fost poate deschiderea cea mai importantă din viaţa mea, ca traducător. Nu lipsită de paradoxuri. Eminescu- poetul UNESCO în anul 2000, s-a nimerit în timpul în care Ion Caramitru devenise ministrul culturii. Caramitru este cel care a făcut mai mult pentru Eminescu ca actor /recitator /promotor /politician pentru români decât oricine altcineva în România. Pentru mine el era vocea lui Eminescu în recitările pe care le ascultăm prin anii 1965-1970 ca licean, recitări care m-au îndrăgostit de Eminescu. L-am cunoscut ulterior în timpul colaborării pe care am avut-o la Bulandra în ,Răceala, lui Marin Sorescu, în care intrasem cu grupul Song pentru ilustraţie muzicală şi unde am avut în final cam 140 de spectacole, chiar şi cu un mic rol, cu replici, de „tânăr oştean”.
În 1996, Caramitru a făcut un turneu în SUA cu Eminescu, trecând şi prin Boston, chiar în ziua în care apăruse „The Legend of the Evening Star”. Mi-a prezentat cartea pe scenă şi m-a invitat să spun „Glossa” în engleză (nu era încă publicată). I-a plăcut atât de mult încât m-a convins să merg cu el la NY, şi pe scenă de la Cornegie Hall, după spectacolul sau, m-a invitat pe scenă unde am recitat, pe rând, Stelele-n Cer, el în româneşte, eu în engleză. (La recitalul din Boston, am cunoscut-o pe Roxana, cu care m-am căsătorit în 2000: ea pleca a doua zi spre NY, eu m-am oferit să mergem împreună, în fine, „the rest is history!”)
Aşa să face că în 2000, din intitiativa Ministerului, s-a finatat volumul „Poezii Alese / Selected Poems” la editura Univers, iar Bibioleca Naţională a re-editat volumul bilingv Luceafărul, apărut la Boston, în 1996. Am fost invitat în România, şi am fost onorat, dincolo de aşteptările mele, cu medalia de aur Eminescu 2000, şi tot atunci am intrat în Uniunea Scriitorilor ca traducător.
Cred că într-un context politic şi cultural mai favorabil (fără campania anti-eminesciană şi anti-patrimonială care a urmat în primul deceniu al secolului XXI, sau fără moartea în condiţii controversate a preşedintelui Uniiunii Scriitorilor de atunci, Laurenţiu Ulici), promovarea lui Eminescu în lumea anglofonă s-ar fi bucurat de un mai mare sprijin. Dar… ca să filozofăm puţin, grecii au un concept depre timpul cronologic (chronos) şi altul despre timpul potrivit (chaeros). Nu a fost să fie atunci, cum zic romanii… Dar, mai bine mai târziu decât niciodată!

NIG – Vorbește-mi despre Migălosul Cronofag?

AGS – Mă bucur că revenim la timpul cronologic. Este o carte pornită acum aproape zece ani – adunam gânduri despre traducerea lui Eminescu în engleză în nişte „Caiete de Atelier”. Notam observaţiile mele privind diferenţele constitutive dintre romană şi engleză, de la vocabular până la sintaxa firească fiecăreia dintre ele. Desigur, orice traducere bună înseamnă de fapt găsirea echivalențelor de sens cele mai apropiate în limba țintă—căci identităţile sunt din start imposibile.
La Eminescu însă, pentru sugerarea muzicii constitutive din original, trebuie mers cu atenţia până la sonoritatea cuvintelor folosite în traducere şi a structurilor prozodice din engleza. Îmi notăam în caiete cum au rezolvat aceste probleme traducătorii consacraţi ai Luceafărului, români sau nativi ai englezei – cu meritele şi scăderile lor.
Pe parcurs, mi-am dat seama însă şi în ce măsură extraordinară traducerea lui Eminescu a fost influenţată de subiectivismul traducătorului ca PERSOANĂ – dincolo de competența lingvistică; de componente emoţionale legate de aşteptările şi realităţile culturale diferite; de responsabilitatea reprezentării unui poet naţional – Eminescu are pentru români o aură specială, în timp ce receptarea vorbitorului nativ al englezei (britanice sau americane) se face mai mult după meritele reale ale tălmăcirii.
În treacăt fie spus, Eminescu este cel mai necunoscut mare poet naţional în lumea anglofonă pentru că – dincolo de inexistenţa unei strategii guvernamentale de promovare a sa, şi nu doar în comunism – el nu a fost tradus extensiv, şi mai ales nu a fost tradus convingător.
Am început atunci să adaug „Migălosului” (titlul mi-a venit de fapt abia acum vreo doi ani) capitole despre experienţele mele subiective ca traducător născut în România. Am intrat în‚ bucătăria traducătorului, explicând potenţialului cititor, în termeni nespecializati, dificultăţile reale pentru orice traducere de poezie cu rimă şi ritm. În final, a ieşit o carte în care nu mă adresez angliştilor; abordez probleme diverse – de la statutul inadecvat al traducătorului literar în România, furtul tălmăcirilor sau plagiaturile tot mai frecvente de pe Internet, până la defetismul românilor în promovarea celei mai importante personalităţi culturale de la noi.
Cartea a apărut la editura Maşina de Scris din Bucureşti în februarie, şi lansată în luna mai la Biblioteca Naţională.

NIG- Alex Ștefănescu?

AGS- Unul dintre cei mai mari critici literari ai României, şi el împătimit de Eminescu. Sunt onorat şi recunoscător că a scris Cuvântul Introductiv la Migălosul Cronofag. L-am cunoscut în 1999 la un colocviu al traducătorilor la New York, unde a fost martorul unui dialog amuzant între mine şi un alt critic / editor din delegaţia română. Nu vreau să îl numesc, ajunge doar să spun că nu era anglist, de unde şi ceea ce a urmat. Editorul mi-a spus cam „de sus”, imediat ce am fost prezentaţi, că a auzit că am tradus Luceafărul, dar ca „toată lumea ştie că în engleză este Morning Star, nu Evening Star”. Fără să arăt vreun sarcasm, (în engleză există ambele ipostaze pentru luceatarul de seară sau de dimineaţă), i-am mulţumit pentru aceasta lămurire care îmi scăpase în timpul celor patru ani cât lucrasem la traducere, dar l-am întrebat cum rezolvăm textul din original, care zice totuşi: „Şi cât de viu s-a prinde el / În orişicare seară” sau „În locul lui menit în cer/ Hypericum se-ntoarse… /Căci este sară-n asfinţit/ Şi noaptea o să-nceapă…” Nu pare asta totuşi mai degrabă că e „trening”? Alex Ştefănescu şi Demisa Comandău (ulterior ea a fost editoarea volumului de la Univers) începuseră să chicotească pe margine!
De aici şi încondeierea corectă, pe care Alex Ştefănescu mi-a făcut-o în introducerea la Migălosul: „L-am studiat în acea seară cu atenție (pentru că îl cunoscusem pe tatăl lui și pentru că și eu sunt interesat până la obsesie de poezia eminesciană) și mi-am dat seama că are o demnitate profesională ușor confundabilă cu aroganța și că nu se străduiește deloc să fie sociabil”.
Îi sunt recunoscător lui Alex Ştefănescu că pe parcursul anilor m-a susţinut, menţionând în presa din România eforturile mele de aici şi facilitând apariţia articolului meu “Ce facem cu Eminescu” în România Literară, în 2009. Se pare că perspectiva de peste ocean a făcut impresie.
Apariţia Migălosului la Maşina de Scris, a cărei editoare este Domniţa Ştefănescu, soţia sa, pare şi ea din seria coincidențelor semnificative doar aparent întâmplătoare.

NIG-Târgul de carte, NY, 2014

AGS- Participarea României la BookExpoAmerica este un pas în direcţia potrivită făcut de ICR pentru popularizarea scrierilor româneşti în lumea anglofonă. Târgul este uriaş, închipuieşte-ţi suprafaţa unui stadion cu tot cu spectatori, împărţit în standuri de prezentare pentru edituri din America, dar şi din alte ţări. S-au făcut prezentări de carte în locuri special amenajate la fiecare 1 de oră, au avut loc întâlniri cu autori, cu traducători, dialoguri intre specialişti, etc.
Pentru mine, aspectul cel mai important e că s-a pus problema finanţării traducerilor; este punctul nevralgic în promovarea oricărei literaturi, cu atât mai mult dintr-o ‚limba folclorica’ către o limbă de mare circulaţie cum este engleza. Traducerile sunt considerate ca ceva de la sine înţeles, dar finanţarea este veriga cea mai slabă din lanţ, iar eu nu am auzit-o niciodată discutat în clar – decât printre traducători.

NIG- Cum stau lucrurile de fapt?

AGS-Contractele dintre edituri sunt, în esenţă, întâlniri între businessmen. Editurile sunt negustori care vând produsul făcut de altcineva. Este de înţeles că nici un ‚negustor’ din lume nu scoate pe piaţă un produs fără să vadă o mostră de calitate. „Mostra” pentru orice editură dintr-o literatură străină este cam de 30-50 pagini. În România, ICR-ul – care are un program bine intenţionat de traduceri pentru străinătate – plăteşte traducătorul doar după ce se publică cartea. Dar dacă nu se publică? Cine recompensează traducătorul pentru cele vreo sută de ore pentru crearea exponatului? Autorul? Din economiile sale? Şi pe care traducător, căci în România sunt puţini traducători locali capabili să ofere o traducere în engleză la un nivel credibil, fără a recurge la un editor străin? Cine plăteşte editorul străin, cu cerinţe legitime de a fi plătit conform standardelor internaţionale? Poate sunt întrebări ce par triviale sau mercantile pentru unii, căci românii tind să idealizeze creaţia literară autohtonă, ignorând complet veriga traducerii, de la calitate până la finanţare.
La BookExpoAmerica, am ridicat această problemă şi ea a fost primită cu multă seriozitate de reprezentanţii altor ţări, care au mărturisit că au probleme similare. Au ieşit la iveală modele diferite de finanţare a traducerilor/traducătorilor pentru rezolvarea acestui impas, dar care nu ştiu cum s-ar putea aplica deocamdată şi în România. E totuşi mai uşor să găseşti traducători literari calificaţi – pe care să-i remunerezi la standard internaţional pentru 50 de pagini—din spaniolă sau franceză către engleza, decât din romană!
Consider, oricum, că participarea României la BookExpoAmerica a fost pozitivă, de la ‚expunere/vizibilitate până la contactele stabilite. În plus, foarte necesară şi pentru înţelegerea unor modele mai eficiente decât cele practicate în ţară.

NIG – Song?

AGS – Da, sunt membru fondator al grupului. Songul a început de la Facultatea de Limbi Germanice, în 1974, aveam nevoie de două madrigaluri pentru o piesă jucată de studenţii de la engleză, şi eu printre ei (urma să fie jucată la rezidenţa ambasadorului englez, pentru sărbătorirea poetului C P Snow). Din cauza experienţei mele muzicale am făcut chiar eu selecţia dintre fetele din facultate: cantasem de la 8 ani în corul de copii RTV, cu spectacole şi turnee; apoi, în liceu, într-o formaţie de „chitari electrice” – fostul meu coleg Cristi Madolciu a continuat pe direcţia asta, devenind solistul formaţiei FFN; deci, nu făceam triajul chiar din senin… Ni s-au alăturat câţiva membri din corul UTC al lui Voicu Enăchescu, inclusiv de la Conservator – iar Stelian ‚Bibi” Coman a fost primul dirijor.
În decembrie 74, Bibi l-a adus în grup pe Oanță (Ion Luchian Mihalea) coleg şi prieten cu el la „Conservă”. A devenit repede clar cine avea vocea cea mai „solistică” – de altfel, Oanță a fost motorul creerii primului cvintet masculin în interiorul corului, (Bibi, Oanță, Gery Popper – zis „Milimetru”, primul bas al grupului’, Nicki Gross şi cu mine)… În iarna lui ’74 spre ’75, cântam entuziast cu cvintetul, după vreo repetiţie, prin vreun gang cu rezonanţa de pe Calea Victoriei, câte un „negro spiritual” de ieşeau oamenii la geamuri şi aplaudau! Nici azi nu înţeleg cum de nu ne-au „săltat” atunci, căci eram chiar lângă Sediul Miliţiei de pe Eforie…
După repartiţia conservatoriştilor din 1975, Oanță a preluat conducerea corului, reusind mai repede transferul spre Bucureşti decât Bibi.
Mă năpădesc amintirile… Cu Oanță vorbeam – noi, tartorii bătrâni, şi foarte buni prieteni la vremea respectivă – chiar şi de câteva ori pe zi despre ce vrem să facem şi unde să ajungem cu grupul… Am trecut împreună prin lărgirea corului mixt şi am găsit o formulă extinsă pentru grupul bărbătesc. Începeam spectacolele şi cu un alt tip de muzică, în afara pieselor corale; ba chiar şi cu ‚poante’ – pe vremea aceea cântam eu ca solist Şapte Vai Şi-o Vale-adancă, după ce mai întâi recităm o strofă caraghioasă „în limba spargă” (versurile, corecte gramatical, foloseau cuvinte inventate „Era friptutz, şi mirlele clemoi sfirnea/ Sfirnea, sfirnea, ca rina / Şi era sleamanai bârzoi/ Ot mangerat porcana…”) Publicul izbucnea în râs, cucerit, noi intram apoi cu vreun „When the saints go marching in”… pe urmă puteam să cântăm şi „Trei Culori” că nu se mai opreau din aplauze!
Am început să avem succes prin cluburile studenţeşti… ehei! A urmat apoi primul mare succes (dar şi eşec!) de la Cântarea României. În 1976, am cântat în Aula de la Drept, în concurs, doua ‚negro spirituals’, la bis! Lumea nu se mai oprea din aplauze în sală, am fost rechemaţi pe scenă de la vestiarul unde ne schimbam, de la alt etaj!…. De ce ‚eșec’? Pentru că după euforia serii, am fost somaţi a doua zi în audienţă la CC UTC! Songul urma să fie desfiinţat pentru introducerea repertoriului american în concurs (nu anunţasem şi nu cerusem aprobarea pentru aşa ceva!)
Am reuşit atunci să argumentez (‚inspirat’) ca Songul este corul facultăţii de limbi germanice’ şi că studenţii fac… practică, cântând în engleză! Îi sunt şi azi recunoscător ‚primului’ (nu-i ţin minte numele) care a ‚citit’ pe loc ceea ce era cusut cu aţă albă în explicaţia mea; ne-a făcut cu ochiul, mie şi lui Oanță, şi ne-a sfătuit să fim mai precauţi… Aşa am şi câştigat apoi Cantarea României la Timişoara, în 1977, într-un concurs în care Songul a luat premiul mare… fără să se acorde premiul al doilea!)
Paradoxal, denumirea „Song” nu a venit de la studenţii de la engleză. Oanță îmi povestea cum în Conservator încercase un grup cu doi băieţi şi două fete, pe care îl numise „Song”, evident atras de sonoritatea engleză pt cuvântul „cânt”, cântec”. Treptat, denumirea s-a lipit corului de la Germanice, atunci când, de fapt, nici nu mai era grupul facultăţii.
După Timişoara, succesele Songului au început să vină… Au urmat: colaborarea Songului de la Bulandra cu ‚Răceala’ lui Marin Sorescu; primele concerte la Flacăra; apariţiile la TV… O nouă infuzie de ‚tineret’ (atât liceeni de la şcoala de muzică cât şi studenţi de la alte facultăţi) au lărgit grupul şi i-au dat o altă adâncime… Când Oanță lipsea, îi ţineam locul cum puteam, atât la repetiţii cât şi că solist…
De prin 79, am început să particip doar sporadic la repetiţii şi la spectacole, având alte priorităţi: am lucrat toată vara pe platou la ‚westernul’ lui Mircea Veroiu – Artista, Aurul şi Ardelenii (lucrând cu actorii pentru partea de engleză), mă îndrăgostisem şi de prima mea soţie, ca şi de… chitara clasică (am luat premiul doi la primul festival de la Sinaia, şi menţiunea juriului la cel de-al doilea), jucam încă şi tenis în campionatul municipal, iar relaţiile mele cu Oanță se mai răciseră – mă supăra cât de mult timp se pierdea la repetiţii pe… hăhăială! În fine, mă întâlneam oricum cu grupul la spectacolele de la Bulandra, unde eu primisem şi un rolişor, şi unde, când lipsea Oanță, cântăm în locul lui, pe întuneric, printre spectatori, Cine Iubeşte Şi Lasă… (până să plec din România în 1985, am avut cu Răceala, cum cred că am menţionat deja, 140 de spectacole).
Mă bucur că am fost atât de ‚prins’ în naşterea şi creşterea grupului, iar Songul nu ar fi fost niciodată ce a ajuns fără ‚Oanță’. Dincolo de calităţile vocale de excepţie, talentul său de muzician subtil şi expresivitatea să contagioasă ca dirijor în timpul concertelor îmi revin cel mai pregnant în amintire… Mă gândesc cu mare drag la acele vremuri sub vremi, de vise şi visări, care… s-au împlinit, de fapt!!! Şi la prietenia noastră, sub semnul speranţelor….
Mă bucură şi iniţiativa recentă a foştilor Songhisti de a organiza la TV o reîntâlnire şi o comemorare a lui Mihalea. Am văzut înregistrarea, s-au depanat amintiri, şi s-au cântat şi din cântecele vechi sub conducerea tânărului dirijor Daniel Jinga. Cei mai mulţi dintre membri păreau din generaţia a 2a a grupului – cea de la începutul anilor 80 şi dintre foşti mini-songhisti – dar… am aflat că au în pregătire un nou spectacol care va avea loc foarte curând. Cine s-a îmbolnăvit de Song o dată, nu scapă cu una, cu două!

NIG-Tenis, basket?

AGS- Am făcut sport toată viaţa. Am jucat volei mai întâi, dar am virat către baschet la 16 ani, mai întâi pentru că mă simţeam prea scund pentru volei (sic! la 1,78 nu puteam fi decât ‚ridicător’ pe când la baschet mă puteam mişca cum voiam), şi apoi pentru că, adolescent, mă îndrăgostisem de fiica antrenorului naţionalei de bachet! Sigur, am fost cel mai scund jucător din campionatul naţional, dar un ‚coordonator de joc / point guard’ poate avea şi un rol ofensiv important, ceea ce nu se putea la volei. Meciul vieţii, să zicem aşa, a fost în Salea Floreasca, în finala campionatului universitar, împotriva IEFS-ului (Institutul de Educaţie Fizică şi Sport), echipă omogenă, cu trei jucători de naţională, în timp ce noi, la Universitate, eram adunaţi din echipe diferite. Am înscris singur 52 de puncte, personal best, dar am pierdut meciul la aproape 30 de puncte! Împlineam în ziua aceea 23 de ani – sunt peste 40 de ani de atunci!
În mod ciudat, s-a petrecut o schimbare în mine după aceea. Nu m-am mai gândit la performanţă sportivă, am virat-o către o echipă din campionatul orăşenesc, am început să joc şi tenis competitiv, în calificări. De ce? Eu eram încă student iar toţi colegii mei de baschet nu făceau nimic altceva, eu ştiam că nu voi fi ‚baschetbalist’ toată viaţa… În plus, eram atras de muzică şi actorie. Este de fapt perioada în care s-a urnit şi Songul. Am continuat să joc tenis şi baschet, la nivel competitiv mai puţin pretenţios, până am plecat din ţară în ’85 – printre toate celelalte activităţi.
Nu îmi închipuiam însă că ajuns în America, tenisul avea să joace un rol atât de important pentru mine. După un an de profesorat într-o şcoală, am dat examen de antrenor, şi am predat exclusiv tenis în Florida în următorii doi ani. Citeam mult însă, în domenii variate, ştiam că nu voi face doar tenis tot restul vieţii. După o vizită la NY, la o conferinţă de psihanaliză modernă, în 88, m-am mutat la Boston şi am început lunga pregătire de psihanalist, care a durat vreo… 15 ani. Am devenit full-time student, lucrând full-time ca tennis-pro, de unde scoteam venitul cu care îmi plăteam şcoala şi celelalte. Am devenit treptat antrenor gradul întâi al Asociaţiei Profesioniste a Antrenorilor Americani, sunt mândru că doi dintre foşti mei studenţi au ajuns jucători de colegiu.
În ultimii zece ani lucrez tenis doar part-time, 10-12 ore pe săptămână, atât cu juniori ce aspiră către performanță cât şi cu ‚pleziristi’. Îmi place tenisul mult prea tare ca să-l „las”, de la predat, până la bucuria mângâiatului mingii şi la mişcare.

NIG- Cine este jucătorul tău preferat?

AGS-Crescând, a fost, Ilie, fără îndoială! Am avut chiar şansa să-l cunosc în Florida şi să-l ajut în timpul unei ‚clinicí’ oferită amatorilor. De altfel el m-a recomandat pentru USPTA. L-am reîntâlnit la Us Open în 1994, iar în vizită recentă de la Bucureşti, de acum două luni, la Cupa Federaţiei, i-am dăruit „Migălosul”. Am mers la el cu fostul meu coleg de banca Radu Popescu, care a fost şi antrenorul lui Andrei Pavel. M-a surprins că şi-a adus aminte de întâlnirea din Florida, când i-am povestit-o. Pentru mine a fost nu doar memorabilă (am schimbat chiar şi câteva mingi cu ídolul meu tenisistic), dar şi amuzantă: fetiţa lui de 11-12 ani, frumoasă foc dar razgâiata şi de Ilie, a refuzat să dea câteva mingi cu taică-său, spunându-i :”Tu nu ştii să joci tenis!” „Atunci, poate cu monsieur Adrian?” „Da”, a răspuns ea sfidător (deh, preadolescenţii!). „Ce să-i fac” a zis Ilie, topit, pierzând-o din ochi de dragă, „nu pot să-i refuz nimic!”
Federer este preferatul meu de peste un deceniu, de când l-am văzut prima oară cum loveşte mingea, înainte de a deveni campion. Colegii de club mă tachinau cu „Ce-ţi mai face nepotul?” De fapt gluma a prins, iar unii juniori, cred şi acum că aşa e (iar eu nu-i contrazic)!

NIG-Victor Sahleanu?

AGS- Victor Sahleanu, tatăl meu, a fost una din marile personalităţi ştiinţifice şi culturale din România în a doua jumătate a secolului trecut. Doctor în medicină, doctor în filozofie şi licenţiat în fizico-matematice. A scris peste 60 de cărţi, în 18 domenii diferite, are peste de 2000 de lucrări, comunicări, conferinţe. A condus Centrul de Cercetări Antropologice timp de 25 de ani, orientând instituţia către abordări interdisciplinare, a coordonat primul atlas antropologic al României; a scris trei volume de poezie şi un ‚Poem Didactic’; are un jurnal personal început la 17 ani, cu notări sociale, profesionale şi personale, însumând peste zece mii de pagini, pe care l-a ţinut până în ultimele zile ale vieţii, tăiate scurt de un nefericit anevrism, la 74 de ani.
În ciuda aprecierilor din cercurile ştiinţifice şi culturale, nu pare să fi fost ajutat de soartă.
A rămas fără serviciu în 1954, timp de 11 luni – eu aveam trei ani – pentru că publicase un articol despre aplicarea statisticii în cercetarea biologică, idee considerată subversivă! I s-a interzis orice plecare la întâlniri ştiinţifice internaţionale intre 1965-1972 pentru că fusese pârât la Securitate, cu o pagină din jurnal în care se îndoia de justeţea politicii partidului.
Mai târziu, a suferit în prigoana legată de Meditaţia Transcedentală, fiind dat afară în 1982 din conducerea Centrului de Antropologie, deşi nu era practicant, ci doar participase la şedinţa de prezentare a metodei MT de la Academie cu doi ani înainte, cu sarcina primită de la Ministerul Sănătăţii de a evalua expunerea.
(Greu de crezut, dar nu prea se cunoaşte paranoia lui Ceauşescu pe subiect: coperta revistei Time prezentase MT cu titlul „Guvernul Mondial al Iluminismului”. Ceauşescu, considerând că e o mişcare politică împotriva guvernelor, ar fi întrebat despre ce ar fi vorba, şi a fost informat că Mircea Eliade scrisese despre „chestii d-astea”; ca într-una din schiţe, cineva făcea levitaţie, într-alta se făcea invizibil – iar Ceauşescu a tras concluzia că dacă cineva se face invizibil cu MT ar putea să vină să-l omoare. S-a decretat imediat pedepsirea tuturor care fuseseră în contact cu MT, s-a desfiinţat peste noapte şi institutul de psihologie, etc. ) Tatălui meu i s-au scos cărţile din biblioteci, şi i s-a interzis participarea la orice întrunire ştiinţifică. A fost readus la Antropologie după 1989, trecuseră însă şapte ani, iar lovitura îl marcase profund; nu şi-a mai revenit niciodată, acest lucru având probabil de a face şi cu accidentul vascular cerebral de mai târziu.
Soarta nu pare să fie de partea lui nici după ce s-a prăpădit în 1997. Dosarul pe care l-am depus pentru primirea sa în Academie „post-mortem” nu îşi găseşte rezolvare. Motivul absurd pe care l-am primit e că s-a luat hotărârea să nu se mai facă membri post-mortem după 2000 (de cine, şi de ce?); asta deşi dosarul Victor Sahleanu fusese depus înainte, iar acum două luni am aflat că s-au mai primit între timp 23 de membri noi.
Îmi lipsesc mult conversaţiile cu el… Am învăţat de la el să încerc să înţeleg ideile din perspectiva pluralistă, adică nu printr-o gândire ‚ori/ori’ ci mai curând ‚şi/si’ sau chiar ‚nici/nici’. Fără îndoială, a fost modelul meu intelectual major, mai ales prin curiozitatea sa pentru domenii multiple şi chiar talente. Citea în şapte limbi, cânta la pian Chopin, Schubert, Beethoven. Singurul talent pe care nu-l avea era cel sportiv!

NIG- Câteva întrebări de încheiere. A trecut o eternitate de la Eminescu. Poezia a trecut prin transformări radicale. Dar de ce ne întoarcem iar şi iar la Luceafăr?

AGS – Cred că e mai simplu decât pare. Nu ne întoarcem, n-am plecat nicăieri. Luceafărul are valoare trans-temporala, ca şi muzica lui Mozart sau Chopin la care nu ‚revin’, pentru că face parte din mine. Inovaţiile, experimentele, sau contestările se cern singure ca valoare şi importantă. Muzica lui Prokofiev sau Debussy sunt transformări importante, dar care nu intră în competiţie cu creaţiile celorlalţi, nu e ‚ori/ori’. Muzica lui Schoenberg e un experiment intelectualist care pe mine mă irită, dar e şi o chestiune ‚de gustibus’, aşa cum unora le plac manelele, mie nu. Cât despre contestări (vezi şi campania anti-Eminescu), unele sunt la fel de mioape şi caraghioase precum remarca lui Voltaire despre Othello, piesa bună doar pentu sfatul ca doamnele să nu-şi piardă batistele

NIG-Ai plecat de ani bun din țară. Te-ai reîntors anul acesta. Ce-a mai rămas din ceea ce știai?

AGS- Întrebarea presupune că nu am trecut prin ţară de ani şi ani, ceea ce nu este cazul. Tatăl meu s-a prăpădit în 1997, mama în 2009 (un accident stupid chiar în vara în care lansasem la Uniune volumul pe poezie Cosmos Uman – în memoriam Victor Sahleanu). Am fost în ţară după 1993 aproape la fiecare doi ani, în fiecare an din 2010 pentru a mă îngriji de bibliotecă rămasă de la tatăl meu, de manuscrisele sale, pentru rezolvarea unor formalităţi legale – care nu sunt niciodată formalităţi în România.
Am văzut deci schimbări, de la an la an, mai uşor de observat decât dacă trăieşti acolo zi de zi. Cele ‚cosmetice’ sunt cele mai vizibile: plombele dintre case, faţadele blocurilor, terasele şi restaurantele, magazinele, reclamele, oferta. Mentalitatea oamenilor s-a schimbat treptat, cu suişuri şi coborâşuri – din nou mai uşor de observat din afară. Aşteptările privind nivelul de trai de la începutul „democraţiei” au creat o exaltare nerealistă urmată de o stare depresivă; piaţa liberă a mărit apoi inegalităţile de venit şi avere (este o realitate vizibilă acum – scrutinul neobosit din media nu exista în comunism!)
Discrepanta veniturilor este frustrantă oriunde în lume, dar cu repercusiuni mai uşor de simţit într-o ţară cu standardul de viaţă al unei „ţări în curs de dezvoltare” (asta în ciuda aderării României la UE); în plus, criza financiară mondială a scos la iveală şi matrapazlâcurile făcute de politicieni, şi cei din ‚vechea garda’ – de unde neîncrederea justificată faţă de politicieni, dublată de eternă speranţa că lucrurile se vor schimba odată cu schimbările de la vârf.
Întrebarea ta poate sugera că nu a mai rămas prea mult din ce era odată frumos. Dar nu e chiar aşa. Lucrurile văzute cu ochii tinereţii sunt ca în „La Boheme” a lui Aznavour: „on etait jeunes…” „On est heureux…”, aş adăuga şi eu: retrospectiv, idealizăm nostalgic multe lucruri – căci ne e dor de locuri, prieteni, iubiri, de timpul când eram mai tineri.
Mai sunt însă multe lucruri frumoase în România, iar în ultima vreme am impresia că oamenii încep să iasă din depresie, să se bucure mai mult de viaţă şi să privească cu mai mult optimism viitorul, în ciuda nemulţumirilor ce se întâmplă acum.

NIG-Ce faci zilele acestea? La ce lucrezi?

AGS- Dacă te referi strict la traduceri, lucrez la o carte de întâmplări / amintiri ale unui emigrant roman, care a părut în Canada sub titlul „”Din Viaţa unui om obişnuit”. Nu-ţi dau deocamdată mai multe amănunte, îţi spun doar ca omul este departe de a fi unul… obişnuit. Întâmplarea face ca anul trecut am tradus o carte a Academicianului şi fostului diplomat Mircea Malita, care acoperă toate perioada războiului rece şi a schimbărilor subtile în politica externă românească din acea perioadă. Cartea tocmai a apărut pe Amazon, şi ce cheama, sugestiv, „Small Players în Big Gambits – Cold War Memoires of a Romanian Diplomat”.
Pentru mine, mă gândesc de mai multă vreme la revizuirea ‚Mioriței’ – e gată dar stă în sertar de 15 ani, pentru că nu am vreau să o public fără eseul psihanalitic despre balada, aproape terminat.

NIG – Adrian G. Sahlean, ce altceva ţi-ar fi plăcut să te întreb şi nu te-am întrebat?

AGS – Ce s-a întâmplat cu muzica, chitara, cântatul… Răspund ca şi cum m-ai fi întrebat:
Am plecat din România cu o sacoşă într-o mână şi chitara în celaltă. Tranziţia de 10 zile s-a făcut prin Roma, unde în două seri am cântat în Piazza Navona câştigând primii bani în ‚vest’; nu mulţi, dar cât să putem cumpăra o pizza şi o bere pentru noi cei patru (eram cu frate-meu şi soţiile). Mi-am adus după mulţi ani încă o chitară din România, dar am început să cânt mai rar în stil clasic. Cea mai mare schimbare s-a întâmplat acum vreun deceniu, când m-am hotărât să iau lecţii de canto – căci mi-am dorit întotdeauna şi… n-am îndrăznit! Acum cânt muzica de toate genurile, cânt şi în public, am reluat şi chitara, mi-am luat şi una acustică-electrică, mi-am luat chiar şi microfon, căci o vreme am cântat doar bel-canto.
Acum am spus tot, ţi-am mărturisit şi pasiunea cea mai puţin cunoscută în public. Eu sper să devină… din ce în ce mai cunoscută în următorii ani!

NIG-Adrian, a fost o reală plăcere să discut cu tine, fie virtual, fie la telefon. Succes în tot ce ți-ai propus.

***acest interviu a fost realizat de Nuța Istrate Gangan, în exclusivitate pentru New York Magazin***