Monthly Archives: March 2014

nu mai suntem noi

nu mai suntem noi între noi
(Nuța Istrate Gangan)

această nelinişte
se strecoară neştiută
respiră ultimele devorări
se hrăneşte cu hălci albe de suflet
cu nesomnul inimii mele

alienare subtilă
înstrăinare blândă

iubirea noastră

întruchipare stingheră
cu ochi mari şi buze arse
încă mai zvâcneşte crispat
între două zbateri de pleoapă

nu mai suntem noi
între noi

apă tulbure
neîncrederea
inundă ochiul aspru
în încercări inutile de apropiere
***

inventează ceva
(Adrian Păpăruz)

rotund şi albastru
ceva în care
să-mi învelesc sentimentele
în nopţile reci
când în sufletul tău e atâta zăpadă

inventează ceva
o culoare nouă
un cuvânt
o zi
orice altceva
de care să mă pot sprijini
în amurgul iubirii tale

inventează iubito
o minune nouă
în care să cred
cum am crezut
doar în tine!

atât de singur

atât de singur(Nuța Istrate Gangan)

eşti în adâncimea ta
dincolo de ziduri
dincolo de literele mele scrijelite
în piatra aspră

mai singur decât ultimul supravieţuitor
după un inevitabil potop

poate eu
n-am fost niciodată acolo
deşi ai fi jurat că m-ai avut
crucificată pe inima ta
umbră cu buze calde și coapse moi
tresărire prelungă
chip ascuns printre
măștile care te-au acoperit pe rând

vezi tu…
poate chiar ne naştem singuri
trăim singuri…

şi sub crucea unei singurătăţi
pe care cinici
ne-am orchestrat-o toată viaţa

murim atât de singuri

terapie intensivă(Adrian Păpăruz)

tu adormi înainte
să te trezeşti
laşi urme de vis
pe fereastră
şi azi lumea pare mai mare
din patu-ţi rotund

viaţa ca un leagăn
îţi balansează iubirile
negru
alb
negru
alb

nu ştii ora când luna
vine pe fotoliul tău
timpul naşte la tine
secundele prin cezariană
dar poţi sculpta
ca de fiecare dată
luceferi
din sufletul meu moale
cald
ca o plastilină

la tine în palme
iubito
ţi-am lăsat şi inima mea încremenită

învaţ-o să bată

într-o zi voi ridica voalul roz

orele se sinucid grotesc
strigăte disperate
de dincolo de lume
animale prinse sub coasa unui abator oarecare

cineva sună la uşa de la intrare îmi spui
nu deschid
de ieri am început să nu mai aud
nu deschid
de atâta insistenţă uşa a rămas fără clanţă
vizorul are ochiul scos din orbită

oricum soneria sună singură
defectă
la uşa aceasta nu mai bate nimeni de multă vreme
doar tu
ţintuit ca un fluture în insectar
ai impresia că dincolo de ziduri
există o lume plină de frumos
luciri de albastru
mirări de smarald
flori grele de arome şi nectaruri

eşti naiv
eşti bătrân schilod
ciopărțit de închipuiri
într-o zi voi ridica voalul roz
de pe această oglindă ştirbită de neîncrederi și regrete

priveşte-te
am să-ţi strig
priveşte-te

apoi spune-mi dacă ai curajul
să repari afurisita aia de uşă