Picior peste picior, NIG de vorbă cu Petronela Rotar

Deşi citind-o pe Petronela Rotar, am avut un pic senzaţia de deja-vu(poate pentru că mi-a fost recomandată de un prieten drag care vede o oarecare asemănare între noi), nu o ştiam totuşi pe această fată care scrie de parcă ar respira.
De parcă literele i-ar fi vitale.
Sunt o facebookista conştiincioasă? Unde am greşit?

Şi cum să cunoşti mai bine un om, decât citindu-l sau întrebându-l direct?
Aşa că:

NIG-Petronela Rotar, suntem doi oameni aflaţi la mii de kilometri distanţă, doi oameni care au în comun cel puţin un lucru: scrisul. Şi, da, acest internet fără de care nu ne-am fi știut.
Acest internet pe care îl iubim cu ură şi-l urâm cu iubire.
Spune-mi despre relaţia ta cu el, ai mai fi scris atât de mult dacă nu ar fi existat?

PRPăi eu scriu de cînd mă ştiu, existenţa sau lipsa internetului nu influenţează nicidecum asta. Nu aş fi ajuns la cititorii mei fără el, nu aş fi publicat o carte şi aşa mai departe, dar de scris aş fi scris ca întotdeauna, cu diferenţa că aş fi scris pentru mine. Aşadar relaţia mea cu el e una extrem de bună, îi datorez multe, e spaţiul unde mi-am exhibat pentru prima oară scrierile şi în care ele s-au propagat rapid. Aşa cum îl văd eu, este un mijloc care poate fi folosit cu înţelepciune, dar şi unul care poate deveni nociv, atunci cînd e folosit cu nesăbuinţă.

NIG-Ai lansat o carte, ,,O să mă știi de undeva,, se numește, o carte care zboară de pe rafturi.
Spune-mi despre această carte.
Ce mai ai în plan?

PRDa, prima mea carte are un succes pe care eu nu l-am sperat, se vinde bine dar, cel mai important, este primită cu emoţie şi mare bucurie de cei care o citesc. În plus, bonusul maxim pe care îl poate cere un scriitor, şi de critică şi lumea literară a fost primită bine, pînă acum, cel puţin. E o carte de texte lirice, poeme şi poeme în proză, o carte despre durere, moarte, traume, iubire, suferinţă şi mai ales căutare şi regăsire de sine. O carte ca o fereastră larg deschisă, însă spre interior. Ce am în plan? Scriu de zor la o carte de proze scurte, eu estimez că mare parte din ea este deja gata, urmează să mă aşez să le adun şi să le dau o formă finală, probabil în iarnă se va întîmpla asta, acum încă sunt foarte prinsă cu turneul de lansare şi promovare a primei cărţi în ţară. În plus, nici nu mă grăbesc, dacă aş scoate-o pe a doua prea devreme s-ar canibaliza şi nu e deloc înţelept. După ea, va urma un roman care este deja început.

NIG-Acum câțiva ani. un om drag mie, scriitorul Dan Stoica, spunea despre scrisul pe blog: ,,acesta este un curent născut pe net despre care se vorbeşte încă foarte puţin,,
Cred că în sfârşit am ajuns aici. Un bloger, care iniţial a început să scrie doar pentru el pe o pagină virtuală, în speranța că cineva îl va citi, ajunge să fie recunoscut ca şi scriitor. Mulți ar strâmba din nas. Trebuie să ai o diplomă să te numești scriitor.
Cât de grozavă este chestia asta?

PR-Eu nu cred că trebuie să ai diplomă ca să fii scriitor. Eu am oroare de diplome, în general. Într-o lume în care toată lumea are minimum 2 diplome, a avea diplomă nu te mai validează în niciun fel. Scriitor, spunea Oscar Wilde, nu e cel care scrie, ci cel care e citit. Internetul nu e decît un suport nou, care a apărut firesc atunci cînd scrisul pe hîrtie a fost înlocuit de laptop, PC, tabletă. Trăim o nouă eră, e în mersul evoluţiei treaba asta. Înainte de 1400 scriam pe papirusuri, tăbliţe, coajă de copac, apoi a apărut şi la noi hîrtia. Timpurile s-au schimbat, oamenii citesc şi pe internet. Eu nu m-am considerat şi nu mă consider blogger. Eu sunt un scriitor care scrie şi în spaţiul virtual. Sigur că la început am scris pentru mine, dar ceva trebuie că am făcut bine dacă am ajuns să am atîţia cititori. Sigur că îmi doream enorm să public şi o carte, respectul meu pentru cărţi e uriaş, însă asta te face autor publicat, nu scriitor. Scriitor eşti sau nu eşti. Nu oricine publică o carte este şi scriitor. La fel cum nu orice carte este literatură, există cărţi şi există literatură.

NIG-Petronela, oamenii te iubesc. Îi inspiri, spui tare lucruri pe care mulți doar le gândesc.
Alţii cu siguranţă te invidiază. Sunt oameni care probabil consideră că scriu mult mai bine şi mult mai de demult.Şi totuşi lumea a năvălit la lansările tale.
De ce crezi că se întâmplă asta?

PROamenii mă iubesc, aşa e. Nu ştiu despre invidie, mă ţin departe de orice formă poate căpăta răutatea, nu mă interesează deloc zona asta, cine mă invidiază, de ce, mi-am creat un baraj între mine şi mizeria lumii, nu mă poate atinge. Şi apoi, există atîta energie bună venită de la cititorii mei încît mă simt protejată. Cu siguranţă există oameni care scriu mai demult, mai bine, nu e vina mea că nu au ajuns la public la fel de bine, eu nu mă consider mai bună decît nimeni, nu mă compar, atunci cînd îmi place un alt scriitor contemporan o strig în gura mare, nu mă sfiesc, nu o ascund. Probabil că răspunsul la întrebarea de ce se întîlmplă asta e conţinut în întrebarea ta, unul din ele, cel puţin, acela că spun tare ce alţii nu au curaj. Dar, din ceea ce îmi scriu cititorii, e mai mult decît atît. Unii se regăsesc pe ei în scrisul meu, altora le place pur şi simplu stilul. Eu nu urmăresc nimic în mod programat, eu scriu din mine pentru că nu ştiu altfel şi poate că tocmai lipsa de artificialitate, sinceritatea scrisului meu îi atrage pe oameni către mine.

NIGExpresia ,,Pizda Romantică,, la Emil Brumaru, m-a atins la lingurică(vorba ta). Când am citit la tine despre ,,Pizda Lirică,, am zâmbit. Zăpăcită rău, fata asta, mi-am zis.
De unde aceasta zăpăceală frumoasă şi creatoare?

PREu cred că nu trebuie să ne cramponăm în cuvinte şi licenţe, atîta vreme cît ele fac parte din limbajul nostru uzual. Licenţa mea desemnează în mod autoironic o nuanţă pe care doar cuvîntul ăsta o poate surprinde. Eu nu urmăresc să şochez, nu mă interesează să scandalizez pe nimeni, dar nici nu mă feresc de cuvinte. Nu există cuvinte vulgare sau cuvinte care să nu fi fost folosite în literatură deja de scriitori mari. Vulgaritatea e în ochiul cititorului, din punctul meu de vedere. Şi, ca să răspund şi la întrebarea ta concretă, habar nu am de unde, asta sunt, aşa cum spuneam şi în carte, nu mă mistific, nu mă sulimenesc.

NIG- Ţi s-a spus că uneori foloseşti un limbaj neadecvat pentru o doamnă?:)
(intenționez să păstrez zâmbetul, chiar dacă acest interviu va fi publicat pe un site pretențios)

PRNu ştiu, nu am dat atenţie. Aşa cum spuneam mai sus, eu nu folosesc un limbaj inadecvat, e plină literatura contemporană de organe şi înjurături, nu e cazul la mine. Toată această pudibonderie şi agitaţie din jurul unui singur cuvînt care apare în scrierile mele, mă lasă complet indiferentă. Aşa cum am scris în cuvîntul înainte din carte şi cuvîntul înapoi de pe blog, cui îi pică greu, e liber să nu mă citească, abia se mai cern aşa cititorii. Nu îmi doresc deloc cititori atît de înguşti la minte, nu ar înţelege oricum ceea ce scriu eu, aşa că e mai bine dacă se şochează şi fug, mie una nu o să îmi lipsească.

NIG– Toţi ţăranii au internet. Uneori îmi cenzurez postările pe FB ca să nu afle maică-mea şi țața Ileana din colţ, ce scriu eu în virtual. Tu scrii foarte intim şi personal. Ai discuţii cu ai tăi, aşa, de una singură în unele articole.,,Uite tată, mi-ai spus că sunt doar deşteaptă,,… Vorbeşti despre sfânta bătaie pe care generaţia noastră a încasat-o cu vârf şi îndesat. M-a amuzat şi întristat acest lucru.
Când mergi la ai tăi, acasă, cum e? Ce spun, mama, tata… ştiu şi eu… nenea Geza?

PREu cred cu tărie că nimeni, subliniez NIMENI, nu are dreptul să intervină în scrisul meu sau al oricărui alt scriitor. Nu suntem lăutari pe bani ca să ne spună cel care aruncă cu banul ce să cîntăm şi ce nu. Aşadar, o singură dată am avut această discuţie cu ai mei, atunci cînd le-am spus exact acelaşi lucru. În plus, nu sunt singurul scriitor care se expune, îmi vin în minte sute de exemple în acest moment. Cum era dacă lui Miller îi zicea mă-sa că nu e frumos să scrie aşa?

NIG– Citindu-ţi unele articole, mi-a venit în minte un cuvânt. În engleză, pentru că în româneşte nu sună nici pe departe atât de real. ,,Broken,,
Astăzi eşti un pic mai departe de toate lucrurile care te-au frânt. Cred că cioburile s-au mai lipit, deşi cicatricea nu se va topi niciodată. Încă mai ai momente când te simţi aşa cum mi-ai părut mie, broken?

PRDimpotrivă. Nu am fost niciodată broken. Nu m-am simţit niciodată broken. Nu am deloc structură de învinsă, sunt o învingătoare pînă la capăt. Pe mîna mea scrie alive, nu broken.

NIG-Eşti o fată frumoasă. Chiar mă gândeam că în curând o să văd fete, care până mai ieri îşi revărsau cosițele, tunse a la Petronela. Şi ești o mamă tânără. Ai două fete la fel de frumoase.
De ce se loveşte o mamă singură în România zilelor noastre?

PR-De nenumărate obstacole şi prejudecăţi. Dar eu am ţinut cu dinţii de principiile mele şi m-am descurcat. Greu, uneori foarte greu, dar mi-a ieşit

NIG-Eşti de fel o luptătoare. Vrei să schimbi lumea, să schimbi regulile tâmpite şi să luminezi, aşa cum poţi, minţile nu tocmai luminate. Te înfurie sistemul şcolar, te dezgustă mardeiaşii.
Pari dură uneori.
Şi totuşi, eu simt o sensibilitate sporită. Un interior în care un bărbat trebuie să păşească atent şi tandru. Dincolo de învelişul cool, care ,,ţine la miştouri,,
Ai ceva din sălbăticia florilor de câmp dar şi ceva din fragilitatea unei orhidee.
Ce faci când rămâi fără ,,apă,,?

PRNu am rămas niciodată, nu ştiu cum e. Îmi fabric singură apa, e simplu…

NIG-Ai scris vreodată ceva ce ai regretat a doua zi, dar deja era prea târziu ca să-ţi mai retragi articolul?

PR-Nu, nu regret nimic din ceea ce scriu şi în afara unui singur text pe care l-am retras pentru că mi-a cerut cineva, nu s-a întîmplat niciodată să simt nevoia să retrag ceva ce am scris.

NIG-Personal, cred că fetele tale nu au nevoie să-şi aleagă alt model de viaţă. Ai venit de la ţară, unde nu toate au fost ca pe roze, ai trecut prin iaduri extrem de personale, dar astăzi eşti dreaptă, frumoasă şi mai ales alive.
Care este sfatul de care ţi-ai dori ca puștoaicele tale să țină cont?

PRSă îşi rămînă fidele lor înseşi. True to themselves, cum spune englezul. Mi se pare cel mai important lucru.

NIG-Petronela Rotar sunt convinsă că zilele astea ţi s-au pus multe întrebări.
Spune-mi, ce ai vrea sa fii întrebată şi n-ai fost?

PRWow, chiar am fost întrebată o mulţime de lucruri. Uite, nu m-a întrebat nimeni dacă mie îmi place cartea pe care am scris-o…

NIG-Petronela Rotar, ție îți place cartea pe care ai scris-o?

PR-Acum da. Cînd fac lecturi publice îmi place să o citesc… mă tem să nu vină o zi în care să simt nevoia să mă dezic de ea, să nu îmi mai placă.

NIG– M-a apropiat de tine, de scrisul tău, un ceva indefinit. Şi eu sunt de la ţară şi eu am înfruntat oraşul, acelaşi oraş, şi pe mine viaţa m-a transformat din copil în adult mult prea devreme, deşi nu a folosit nici pe departe aceleaşi metode…
Lumea este mică şi dacă nu aş şti sigur că te-am cunoscut virtual acum mai puţin de-o lună, aş spune cu mâna pe inimă, că te cunosc de undeva.
Îti doresc sa ți se împlinească dorințele secrete. Să-ți fie fetele sănătoase și norocoase.
Îți doresc iubire. Iubirea aceea frumoasă și tandră, nebunească și liniștită pe care fiecare femeie cu F o merită.
Ce vin vom ciocni când ne vom întâlni în Braşov?

PR-Oh, un vin Liric, desigur, ce altceva ar putea să bea două poete? Un vin moldovenesc foarte bun, premiat, o să îţi placă!

NIG-Eu îţi spun de pe acum ,,Noroc! Să fim iubite,,:)

Interviu realizat în exclusivitate de Nuța Istrate Gangan pentru New York Magazin 

tete-a-tete, NIG și scriitorul Constantin Ciucă. Despre femei.

 

10433148_1431550847160388_243935307712578838_n

Domnelor și domnilor, pentru o vreme, tete-a-tete-urile mele se vor concentra puțin asupra unui subiect fierbinte : Femeia.

Femeia așa cum este vazută ea de bărbații care vor avea curajul să deschidă Cutia Pandorei.

Astăzi, scriitorul Constantin Ciucă, Domnul www.Kuppi.ro.

Constantin Ciucă:,,Există, din păcate, în lumea asta femei atât de frumoase încât simpla lor apariție are un efect ginecocid. Altfel spus, unde apare o femeie ca asta, celelalte femei din jurul ei dispar brusc. În locul lor lumea rămâne populată de această femeie unică iar tu rămâi cu ea în minte, vrăjit, săptămâni sau luni de zile ca într-o pușcărie în care singuru vizitator care îţi este permis este această femeie.,,

O sancțiune severă, cu executare, asta este o femeie frumoasă.

O sancțiune pe care o primești fără să fi făcut de fapt nimic rău sau nepermis. Sigur că este nedrept.

 

 

 

NIG: Stiu foarte putine lucruri despre scriitorul Constantin Ciucă. Ce ar trebui sa stiu?

CC: Ar trebui să știi că de mic mi s-a părut că ceva e în neregulă cu lumea asta.

Pentru mine, tot ce am învățat la școală, a fost un delir decorativ care încerca să traducă logic lumea din jur. Adică pentru mine școala nu a însemnat niciodată formule, texte, cifre, figuri. Nu. Pentru mine școala a fost o succesiune nesfârșite de pictograme desenate pe tablă sau în manuale prin care ochii mei încercau să pătrund înțelesul lucrurilor care mă înconjurau, să mă facă să mă obișnuiesc cu ele ca să mă simt confortabil în mijlocul lor.

Doar că mereu ceva lipsea. Ceva lipsea întotdeauna. Iar lipsa aceasta, deși eu nu eram decât un copil, cam neastâmpărat, ce-i drept, mă făcea să mă culc seara neliniștit și mă trezesc la fel de neliniștit dimineața. De parcă încă de pe atunci aveam nevoie de o cană de ceai de tei și un Xanax.

Prin urmare, pe la zece ani am început să mâzgălesc poezii într-un carnețel în care îmi țineam poza unei femei frumoase cu țâțele goale decupată dintr-o revistă. Am observat că făcând lucrul ăsta mă simțeam mai bine. Apoi am avansat și prin clasa a noua, ca să scap de poluțiile nocturne din ce în ce mai dese, am început un roman plicticos despre cum îi dădeam bomboane fondante și îi făceam declarații mincinoase unei colege de la Casa Pionierului. Am observat că scriind,mă simțeam și mai bine.

Adică, ce lipsea pictogramelor de la școală, era un dressing de emoție și fierbințeală turnat peste înțelesurile lor seci. Trecerea pictogramelor lumii prin suflet.

Și uite așa am ajuns de tânăr să cred că literatura are nevoie de mine în aceeaşi măsură în care eu aveam nevoie de ea.

 

 

NIG: Ce ar trebui să NU stiu?

CC: Această întrebare conține răspunsul în ea însăși.

NIG: Ne place sa spunem ca nu există femei urate. Exista?

CC: Aveam în facultate o profesoară de literatură monstruos de urâtă. Era deșirată și ciolănoasă, scheletică și noduroasă, cu un gât subțire de un alb nesănătos sub care, când venea cu bluze mai decoltate, i se vedeau, reliefate, claviculele și oasele sternului exact ca în planșele de anatomie. Avea niște buze extrem de mobile și de aceea, când vorbea, dezveleau niște dinți apocaliptici, cât niște lopeți de infanterie, îngălbeniți de nicotină și încălecați unul peste altul pe vecie. Părul îi era rar și tuns băiețește iar prin el i se vedea pe alocuri pielea capului de parcă tocmai începuse să ia citostatice și să facă radioterapie. Dar ceea ce era cel mai horror la ea, era râsul. Slabă și puțină cum era, te-ai fi așteptat abia să o auzi când vorbește. Nicidecum! Avea o voce îngrozitor de groasă și puternică iar când râdea te speriai pentru că era exact răsul ăla hăhăit și sinistru din filmele cu Dracula, care răsună îndelung și înspăimântător în adâncul întunecat al nopții.

Ce mai tura vura, era monstruoasă! În sinea mea, atunci când se întâmpla să mă gândesc la ea, o compătimeam.

În schimb, era extrem de inteligentă. Dezinhibată și spirituală.

Acum s-a întâmplat că într-o vară eram la Costinești, și nu mă refer la Costineștiul de acum care a devenit o stațiune anonimă ci la satul acela ușor suprarealist din alte vremuri, și, peste cine dau pe plaja de nudiști? Peste profesoara de literatură cu pricina, desigur, care, de pe un cearceaf îngust, la fel cum era și ea de îngustă, fuma una din țigările proaste care nu îi lipseau niciodată și se uita peste mare.

În seara aceea am invitat-o pe o terasă la o bere. Nu știu cât am stat și câte beri am băut. Știu doar că am vorbit despre literatură, despre scriitori și cărți, despre cultură și umanitate în general iar femeia aceasta, pe măsură ce ea vorbea iar eu beam bere, se transforma încet încet în altceva . Era atâta spirit în ceea ce spunea și atâta farmec, atâta informație culturală și atâta inteligență, atâta umanitate în râsul ei sinistru și atâta delicatețe în mâinile ei scheletice cu care își aprindea țigară după țigară că la un moment dat femeia din fața mea nu mai semăna deloc cu profesoara pe care o vedeam pe holurile facultății. Devenea sub ochii mei o altă ființă, cu o alta feminitate, cu o altă definiție.

După câteva ore de expunere la radiația ei culturală, la aplombul captivant cu care vorbea și la stilul pitoresc în care lega între ele idei complicate, femeia aceea din fața mea, care fuma neîncetat și râdea sinistru dezvelindu-și dinții apocaliptici, devenise cea mai frumoasă femeie din lume.

Dacă există sau nu femei frumoase și femei urâte? Da, există! Doar că ceea ce scapă de obicei înțelegerii este că femeile urâte pot deveni femei minunat de frumoase iar femeile frumoase pot deveni femei asfixiant de urâte.

NIG: Când o femeie este frumoasa?

CC: Cu cât se simte mai frumoasă, cu atât este mai frumoasă o femeie. Iar atunci când e mai frumoasă chiar decât se simte, ea devine orbitor de frumoasă.

 

 

NIG: Ca orice alt bun român(smile), chiar credeți ca româncele sunt cele mai frumoase femei din lume?

CC: Asta fără îndoială este o aiureală naționalistă născută ca să facă în ciudă masculilor din alte popoare și să încurajeze turismul matrimonial în România. Eu personal am alte gusturi. Mie îmi place privirea melancolică din ochii mistici ai rusoaicelor, îmi plac fețele copilărești ale filipinezelor și vietnamezelor, fundurile braziliencelor și felul subtil, submisiv, în care fac dragoste japonezele.

 

 

NIG: Sunt diferite femeile de pe net față de cele din viața reală?

CC: Totalmente. Pe net toate au pretenția să fie tratate cel puțin ca moștenitoarea la tron a Marii Britanii. În lumea reală se mulțumesc și cu o prăjitură cu frișcă și cu puțină conversație de bun gust, presărată cu obscenități suportabile, pe o terasă cu zorele.

 

 

NIG: Glezne, genunchi si încheieturi.

Aș mai adauga curbura gatului. Si degetul mic. Doar pentru ca unele femei au țn degetullor mic mai multă feminitate decât au altele în întreg corpul.

Ce altceva atrage?

Sculptural, într-adevăr elementele anatomice deja enumerate sunt cele care dau în mare măsură calitatea feminității. Nu trebuie uitat nici gradul de împrăștiere al sânilor în cădere liberă, scoși adică din sutien. Uneori mă uit însă cu mare plăcere și la brațul dezgolit al unei femei, din umăr până în vârful degetelor. Sau mai bine zis al unghiilor, deoarece uneori aceste distanțe pot fi semnificativ diferite.

Și, desigur fesele.

Iar apropo de fese, mă văd obligat să fac aici o mărturisire care mă plasează foarte corect în zodia de care aparțin: mie îmi plac femeile mai plinuțe! Sunt Taur. Sunt de pământ și de carne.

Adică mie să NU îmi dai femei de pe Fashion TV sau anorectice din alea care prezintă colecțiile de vară ale nu știu cărui homosexual italian. Nu că aș avea ceva cu homosexualii, ei sunt printre puținii oameni care știu să aprecieze valoarea unei clisme de calitate, dar mie să îmi dai femei care au carne pe ele. Si care au cur. Adică buci rotunjite ca pepenii între care, mai ales dacă au abonament la sală, când ai de gând să pui ceva, să fii conștient că o faci pe riscul tău.

NIG: Halucinația de a fi bărbat.Am găsit expresia aceasta la tine.

Ce înseamna să fii bărbat?

CC: NIG, mi-ai pus o întrebare la care, ca să răspund, chiar și dacă numai parțial, a trebuit să scriu un roman. Dar ca să nu las totuși întrebarea asta în aer, aș zice că să fii bărbat înseamnă cel puțin să te joci cu mașinuțele și să îți transformi poluțiile nocturne în nenumărate orgasme diurne.

Ah, era să uit: în timpul liber, să construiești ceva monumental, util, fascinant. Și să îți înveți copiii să cum să nu moară niciodată.

NIG: Scrisul acesta ne exorcizează. Ne purifică dar ne și lasă cu pieptul deschis. Devenim vulnerabili în fața cititorilor.

Domule CC, ai avut vreodată impresia de vulnerabilitate acută după ce te-ai văzut cu o femeie care te-a citit?

CC: Trebuie să te contrazic. Sau, cum zice englezul, I beg to differ. Pe mine scrisul nu am simțit niciodată că m-ar vulnerabiliza într-un fel. Dimpotrivă, cărțile mele sunt o memorie externă la care apelez de fiecare dată când trebuie să dau vreo explicație savantă despre mine. Pe raft, pe net, în librărie sau pe vreun cearceaf de plajă, indiferent unde s-ar afla, cărțile mele conțin împachetate frumos, la fel ca bomboanele de ciocolată, emoții și trăiri care vorbesc în locul meu. Am avut, așa cum spui, câteva întâlniri interesante cu femei care m-au citit dar cărțile scrise mi-au fost de mare ajutor în cazurile astea. Ele pur și simplu m-au scutit de explicații. De lungi și întortocheate confesiuni. De întrebări și răspunsuri mari consumatoare de timp. În varianta extremă, nici nu trebuia să vorbesc. Ea citea din carte și alături avea trupul.

NIG: Pentru un rotund, avem nevoie de două emisfere, de două vulnerabilități, două… siguranțe sau de o vulnerabilitate si o siguranță prinse intr-un puzzle rotund?

CC: Nuța, sincer să fiu, pe mine nu mă deranjează dacă e rotund, pătrat, trapez, triunghi sau mai știu eu ce altă formă atâta timp cât mă include și e înconjurat de ziduri impenetrabile între care pot să îmi dospesc iubirea, plăcerea, armonia și nevoia de a fi cu cineva.

NIG: Iubim când nu mai putem respira sau când în sfârșit reușim să prindem o gură de aer indelungă si intensă?

Cand iubim într-adevăr?

CC: Iubim cu adevărat atunci când intrăm în spital după ce ne despărțim.

NIG: ,,Veneam cu mașina de la mare și undeva într-un sat din ăsta dobrogean în care bălăriile sunt mai înalte decât casele, am văzut din depărtare pe marginea șoselei o țigancă grasă și jegoasă, înfofolită în tot felul de șaluri și cârpe care se pregătea să facă autostopul. De când am luat odată un cuplu de ”homeleși” pe lângă Nazarcea după care vreo două săptămâni nu am mai putut să mă urc în mașină din cauza mirosului lăsat de ei, hotărâsem că nu mai iau pe nimeni la autostop. Deci văzând țiganca, ieșită până aproape de mijlocul șoselei și făcând cu mâna, am încetinit iar când am ajuns în dreptul ei, am ocolit-o cu grijă și am trecut mai departe. Totuși, dintr-o curiozitate morbidă am întors o clipă capul să o mai văd o dată. Și atunci, prin parbrizul lateral, deși nu puteam auzi nimic, i-am vazut gura și i-am putut citi pe buze ce spunea cu ură uitându-se după noi: ”Alege-s-ar praful de voi”!

Eram în mașină cu dragostea vieții mele.

La câteva luni ne-am despărțit. Ea a plecat în Italia pentru totdeauna iar eu în spitalul de psihiatrie pentru un an de zile. Am pierdut iubirea, am pierdut afacerea pe care o aveam, am pierdut casa. He he, și am pierdut inclusiv mașina de care vorbesc!

Tot!

S-a ales praful!

A mai rămas cartea asta, citită de câțiva oameni,,(CC)

ExistĂ iubire dupa marea iubire, aceea care nu a fost sĂ fie?

CC: Mai există ciocolată după ce ai mâncat ciocolată?

Da, mai există ciocolată amăruie.

NIG: Domnul CC, ce întrebare nu ți-am pus și ți-ai fi dorit să-ți pun?

CC: Mi-ar fi plăcut întrebarea ce este pentru mine femeia iubită. Și ți-aș fi spus că cel mai de necrezut şi în același timp cel mai de speriat lucru care mi se întâmplă atunci când mă îndrăgostesc este extincția. Femeia iubită se transformă într-o vietate iremediabil singulară, nedescrisă de niciun tratat de antropologie, zoologie sau patristică și nu seamănă cu nimic altceva de dinaintea ei şi cu nimic de după ea. Ea devine o ființă cosmogenetică aruncată pese cer şi peste clădirile orașului fără de care lumea ar dispărea în secunda următoare şi fără de care eu, nemaiavând niciun rost pe pământ, aș deveni o gelatină scursă într-un canal menajer. Brațele ei, surâsul ei, ochii ei, atingerea ei, degetele ei, totul devine altceva. Din organe de simț sau de locomoție, devin obiecte de cult. Ea însăşi devine un cult căruia îi devin un adept fanatic. Dar spre deosebire de alte religii, pentru a supraviețui, eu trebuie să fiu şi să rămân singurul adept şi singurul practicant al acestui cult. Oricine altcineva care ar vrea să o atingă, să îi arunce ochiade cu subînțelesuri, să îi facă avansuri sau să se gândească la ea altfel decât ca la o icoană, devine pentru mine o amenințare imediată cu erezia și extincția. O amenințare reală cu sfârşitul lumii! Pentru că femeia aceasta este însăşi lumea, în totalitatea ei. De aceea, pentru mine, zilnic, sfârşitul lumii este o chestiune reală, practică, o apocalipsă la îndemână, repetabilă, pe care o trăiesc în avans chiar şi la cele mai mici bănuieli sau îndoieli.

Însă lucrurile acestea despre mine nu le știe nimeni.

Mi-e atât de frică!

Mi-e îngrozitor de frică de sfârşitul lumii!

CONSTANTIN CIUCĂ

Frica Domnului Al Kuppi – roman

Regele cu pene – roman

Alehar și glonțul de argint – roman

Cele mai frumoase poezii – poezie

Femei pe net – povestiri

Pe Constantin Ciucă îl găsiți aici  www.Kuppi.ro.

NIG de vorbă cu Alina Emandi, creator bijuterii

12640510_1242779405739463_8215294615882143028_o

Ca orice altă femeie, sunt o mare admiratoare de bijuterii;  frumuseţea care ne-a fost dăruită de natură poate fi oricând oglindită, intensificată, definită de bijuterii şi machiaj.
Am descoperit bijuteriile create folosind tenhnica soutache în secunda în care am descoperit-o pe Alina Emandi.
Am fost fascinată de rezultatele absolut fermecătoare obţinute din combinaţia şnur, pietre, mărgele, culoare, imaginaţie, talent și muncă.
Colierele Alinei pot transforma o rochie simplă în ,,atracția serii,, și o  femeie care de obicei ar trece aproape neobservată, în ,,femeia aceea,,

Maiestoase, princiare, de un gust ireproşabil, colierele semnate Alina Emandi pot fi purtate la orice gât elegant și celebru pe orice Red Carpet și pot fi prezentate în orice Fashion Show, oriunde în lume.

***

NIG – Alina, ar trebui de fapt să-mi încep acest tete-a-tete cu ,,what’s up, doc,,? Eşti doctor, ce se întâmplă?

AE – Am abandonat temporar – în februarie 2012 – meseria mea de medic, pentru a mă dedica full-time creaţiei de bijuterie.Laboratorul de analize medicale unde lucram atunci s-a închis şi, tot în acea perioadă, am început să explorez noi teritorii: tehnica soutache – bijuterii handmade. Apoi am început cursurile prin ţară, am cunoscut oameni noi. Frumoşi. Pasionaţi.

Ultimii patru ani au fost un vis.

NIG – Ştiu un lucru sau două despre inspiraţie. Cred că uneori tu priveşti o femeie şi ştii exact ce colier i s-ar potrivi. Sau priveşti o încheietură şi ştii ce brăţara ar trebui creată, priveşti degetele unei femei şi ştii exact ce inel ar trebui să desenezi.
Ce te inspiră?
AE – Totul. Absolut totul.
Natura, alte bijuterii, hainele, pantofii. Culorile vii. Tablourile.
Ador culorile. Le iubesc nespus, cu toată fiinţa mea. Nu aş putea trăi fără culoare.
Cred că dacă nu ar exista sau nu le-aş putea vedea, le-aş construi mental, zi de zi.

NIG – Mici mostre de perfecţiune catifelată şi delicată, colierele tale sunt ştiinţă exactă.
Simetria în primul rând, apoi combinaţia de culori. Cum reuşeşti să păstrezi simetria? Cum reuşeşti să combini mai multe culori(care, în multe situaţii nu ar fi complementare) fără să frizezi stridența atât de prezentă în unele creaţii în care sunt combinate culori multe şi total diferite. Este o regulă?
AE – La mine, nu există reguli, atunci când creez. Eu simt.
Lucrez doar după cum simt bijuteria. Nu ştiu să explic asta.
Simetria este un exerciţiu de autodisciplină. De autocontrol. Mă recalibrează, după o zi extenuantă.

NIG – Spune-mi că ai croşetat milieuri cândva:)
AE – Nu, nu pot să-ţi spun asta 😉
Milieurile pe care le folosesc în bijuteriile mele (romanian point lace) sunt lucrate fie de către mama lui BlueEyes, fie aparţin mamei mele.
În schimb, am cusut goblen. Am o colecţie de mini tablouri acasă, inclusiv o reproducere după Carul cu boi al pictorului Nicolae Grigorescu, pe care îl ador!

NIG – Le desenezi mai întâi? Le ,,vezi,,? Sau mai bine zis, când ai în față materia primă, vezi deja produsul finit?
AE – Nu am desenat niciodată nici măcar o broşă minusculă! Nu ştiu să desenez bijuterii.
Totul se naşte în capul meu, în timp ce lucrez.
Materialele pe care le folosesc mă inspiră teribil. Ades, când mă aflu într-un magazin cu suveniruri, descopăr vreun obiect pe care doresc să-l incorporez într-un colier.
Zilele trecute, mi s-a întâmplat aşa cu un magnet de frigider cu delfini şi valuri.
Şi cu o fundiţă de împachetat cadouri, din hârtie plastifiată.
NIG – În colecţia ta am văzut multe coliere mari care se potrivesc foarte bine la gâturi lungi şi subţiri, coliere care definesc decolteuri generoase şi senzuale.
Ai încercat să creezi şi pentru gâturile mai puţin subţiri?

AE – Desigur!

Am, în albumele mai vechi de bijuterii de pe facebook (2013 şi 2014) multe coliere delicate, pentru doamnele care posedă o siluetă mai rubensiană.
Colierele pe gât se potrivesc, desigur, exclusiv, gaturilor lungi, “de lebădă”.

NIG – Am văzut o altă artă încadrată delicat în colierele tale, arta goblenului.
Mi s-a părut ciudat iniţial dar după ce am văzut şi admirat produsul finit, mi-am spus că nimic şi nimeni nu poate limita o minte creativă. Coşi goblen sau cumperi?
AE – Am cusut goblen în urmă cu zece, cincisprezece ani.
Aproape făcusem o pasiune pentru asta.
Totul a pornit în copilărie, când bunica mea din partea mamei cosea fețe de masă chelim şi broda.
Ea m-a crescut până la vârsta de 11 ani şi tot ea mi-a transmis dragostea pentru lucrul de mână şi răbdarea aferentă.
În prezent, goblenurile pe care le folosesc în lucrările mele îmi sunt dăruite de către mama lui BlueEyes.

NIG – Este greu să rămâi original când internetul îţi oferă atât de multe variante din care te poţi inspira. Ştiu că tu îţi creezi propriile modele. Cum reuşeşti să rămâi TU?
AE – “Convingând” tot mai multe şi diverse materiale (uneori neconvenţionale) să accepte colaborarea cu şnururile soutache, pentru a deveni bijuterii Soutache by Alina Emandi.
Aici vorbesc despre piele, lemn, metal, coconi de mătase, fundiţe pentru împachetat cadouri, magneţi de frigider, dantelă, pietre… Orice!
NIG – Ai încercat vreodată să lucrezi ceva asimetric? Am văzut câteva coliere, nu soutache ce-i drept, asimetrice, şi mi s-au părut extrem de interesante.
Cred că ar merge foarte bine la o ţinută classy dar şi la una sport.
AE – Da, am lucrat multe modele de coliere asimetrice.
Ele se găsesc în albumele mele de fotografii de pe facebook, Soutache Art 2013, 2014 şi 2015.
NIG – Care-i viaţa creatorului handmade în România?
AE – Frumoasă!
Depinde ce pasiuni mai are creatorul handmade din România!
Eu practic dansul sportiv de 3 ani. Este a doua mea “casă”, alături de soutache.
Am participat şi la câteva concursuri naţionale de dans pentru adulţi (peste 35 ani), unde am luat câteva premii.
Cupele de dans au un raft special în casa mea şi un colţişor gingaş în inima mea!

NIG – Spune-mi despre shootings, expoziţii, hai să vorbim despre comercializarea acestor bijuterii unicat.
Unde vinzi, cum?
AE – Vând aproape exclusiv pe facebook. Majoritatea clientelor mele provin din mediul online sau din recomandările fostelor sau ale actualelor cliente.
Şedinţe foto am realizat începând cu anul 2013 şi realizez şi în continuare.
În două dintre ele, am pozat şi eu, ca model.
În ultima, alături de BlueEyes.
NIG – Eşti o femei frumoasă, talentată şi foarte sigură pe mâna şi, mai ales, pe mintea ei.
Sincer, m-am gândit că eşti un model pentru multe femei pentru că demonstrezi că la 40 de ani o femeie poate avea tot ce îşi doreşte, fără să aibă ceea ce cam toate ne-am dorit până la 40.
Ce mai face OviBlueEyes?
AE – Ovi BlueEyes este bine.
Eu mi-am dorit întotdeauna sănătate şi surâs. Limpezimea minţii. Şi o inimă vie.
Şi am primit mult mai mult decât am sperat vreodată. Şi ştii care este secretul?
RECUNOŞTINŢA!
Fiţi recunoscători în fiecare zi pentru tot ceea ce v-a fost dat! Pentru aerul pe care îl respiraţi, pentru apa pe care o beţi, pentru corpul vostru viu şi integru, pentru luciditate, pentru natura minunată din jur!
Atunci când practici exerciţiul recunoştinţei, nu-ţi mai rămâne timp pentru răutăţi, invidie sau supărări!

NIG – Ştiu că povestea voastră de iubire va putea fi citită în curând în paginile unei cărţi sub semnătura Corinei Ozon. Ce defineşte această iubire?
AE – Modul absolut impresionant în care destinul a ţinut să mi-l scoată în cale pe acest om minunat!
Este o poveste de dragoste cu un început neobişnuit şi straniu, în acelaşi timp…
Lucrurile frumoase pe care le-am învăţat de la el.
Fiecare moment trăit lângă el, care-mi umple inima de bucurie pură!
Dar mai bine cumpăraţi cartea Corinei Ozon – Până când mă voi vindeca de tine – care va apărea în curând la editura Herg Benet, şi veţi afla.
NIG – Ai un site, o piaţă de desfacere, metaforic vorbind, pentru că ştiu că arta nu se vinde oricum şi oricui?
AE – Nu. Momentan nu am un site de desfacere.
Am o pagină pe Facebook, https://www.facebook.com/alina.emandi și https://www.facebook.com/SoutacheByAlinaEmandi/?fref=ts

 

 

 

12722065_1250996764917727_391084707_n12665740_1250404274976976_944209055_n12665806_1250404291643641_16276467_n12736020_1251082951575775_859045753_n12714372_1251082971575773_1885305992_n12736269_1251082984909105_1418610646_n12695934_1251082994909104_1699787446_n12735822_1251083008242436_1145105560_n12695976_1251083048242432_271943577_n12735784_1251083168242420_1989342666_n12666541_1251083211575749_1878645278_n12735849_1251083224909081_199471908_n12688293_1251724148178322_1769217008250941206_n603875_651014164915993_1861587925_n579135_731955990155143_1540341949_n12736267_1250996801584390_722730881_n1525007_778831308800944_1502768538_n1465119_773724289311646_1306530097_n

318255_614825928534817_198110837_n969758_690117641005645_893129969_n (1) 10004047_843792832304791_1188857109_n12400948_1055969531090719_770156216371074684_n1535555_794696203881121_187864532_n11400982_10207198253654766_9137911774013077142_n10488088_1040920269258712_441484590140739579_n (1)11896147_1155827837767954_6227141034935079434_n (1)

NIG și Poezia semnată Florin Rădulescu

10442495_10203627407700590_4024968619646237563_n

 

Sunt cuvinte care ţi se strâng sub piele discret, ca nişte senzori care-ţi monitorizează trăirea şi sunt cuvinte care îţi explodează în inimă ca un glonte care îşi ştie precis ţinta.

Sunt cuvinte care ţi se desfac în sânge ca nişte nuferi roşii în nopţile cu lună plină şi cuvinte care ţi se închid pe buze ca un sărut stingher…

Cuvinte care jefuiesc şi cuvinte care mângâie…
Cuvinte tari ca un shot de jack care îţi intră direct în venă, invaziv, narcotic, delirant şi cuvinte care îţi ating o fibră a sufletului aşa cum degetele unui chitarist ating uitat şi îndelung corzile unei chitare…
Uneori aceste cuvinte se strâng în poezie. O poezie care îţi reaminteşte că oamenii nu sunt decât particule ale unui întreg risipit.
Nişte întâmplări…
Întâmplări care se iubesc şi se urăsc, se împart şi se despart, se răsfiră şi se adună..
Vieţi, cărări, destine.
Doar întâmplări.
Şi din toate aceste întâmplări, peste ani şi ani, scrijelite, tandre sau aspre, spuse sau nespuse, vor rămâne doar cuvintele…

 
Florin Rădulescu – Poezie

 

Recviem (2)


țin noaptea ostatic
în sufletu-mi castru
legată la ochi
cu fulare de-albastru
mă-mpiedic prin toamne
orbit de o vară
valsez cu secundele moi
într-o doară
de mână cu moartea mă țin
ca un mire
mi-e beznă în trup
noapte bună
iubire

 

Recviem (3)

risipit prea devreme
să renasc mi-e târziu
dintr-o muche de haos
dăltui-voi sicriu
și cu buze ciuntite
sub al coasei sărut
sorb răcoarea de smirnă
peste cruci
lângă lut

 

No regrets

nu regret nimic
osia iubirii s-a rupt
dar umbra ta
încă o țin în brațe
în fiecare seară
în fiecare anotimp
uneori te simt atât de aproape
încât îmi vine să urlu
ca un lup disperat
flămând de tine

 
somewhere in time

undeva
pe o plajă
într-un vis cu gust de femeie
amintirea ta aleargă desculță pe nisip
îmi zâmbește
ca și cum
inima mi-ar fi întreagă
ca și cum
n-aș fi murit atunci

 

să ne iubim pe șina de tramvai
când moartea face striptis într-un zaț
și ultima iluzie s-o-nhaț
doar ca să pasc din sânul tău corai

să te contemplu-n zilele de Paști
și-n anotimpuri pline de pistrui
apoi s-alerg spre vena ta hai hui
în timp ce tu din nord spre sud să caști

să călăresc sublim un cal maro
pe tâmpla ta spre raiul efemer
în care zace scos din eșichier
mereu înfrânt un fante de caro

 

personal eden

eram fericit
în retina ta

gândurile noastre
se țineau de mână
în vara aceea
cu miros de tine

 

 

too late

cel mai cumplit e
când păsările tale
cu aripi de întâmplări
zboară din mine
spre alt os
spre alt ochi
mai curat
străbat carnea zării
iarba nu mai crește
din zile
numai din nopți
peste clavicule
s-a așternut o tăcere
tu mă privești
dincolo de duminici

e prea târziu

 

Recviem(12)

Se surpă visul. Iar rămâi perplexă,
Credeai că moartea e doar o anexă,
Păstrează-mi un sicriu la îndemână,
Voi adormi c-o iarnă bej de mână.

Și uite, vezi, vin fluturi de hârtie
Să-mi poarte gându-ntins pe năsălie,
Pier negrii crini, se poticnesc de vântul
Ce-mi va-ngropa sub lespede cuvântul.

De ce bocești? E doar o întâmplare,
Noi nu -nflorim decât în zile pare,
Și-apoi, suntem doar faguri de-ndoială
În viață asta slută și banală.

 

tete-a-tete, NIG și Oana Maria Covaci, artizan

11950808_945682215498835_2017796341_n

Delicateţe, eleganță, chic, culoare, pe de o parte; talent, muncă asiduă, meticuloasă, tehnică şi nu în ultimul rând răbdare; asta am văzut pe pagina de  artist a Oanei.

Oana Maria Covaci este un artist care îmbină culorile, formele şi texturile pentru a crea unele dintre cele mai frumoase coliere pe care eu am avut ocazia să admir. Şi vorbesc din punctul de vedere al  fashionistei, pentru că sunt un fan recunoscut al accesoriilor.

Colierele semnate Oana Covaci  adaugă un accent de eleganţă şi rafinament la o rochie de seară, o notă de chic la un casual outfit. Şi multă, multă feminitate în ambele cazuri.

 

 

NIG: Oana, ai mâini de artizan. Când a început această pasiune a ta pentru bijuteriile handmade?

OMC: Acum câţiva ani, vreo 6, am început să-mi doresc foarte tare să fac ceva cu mâinile mele. Primul lucru care mi-a venit în minte, a fost vasele din lut. O idee bună însă costul materialelor şi al unei roţi bune, m-a descurajat. Apoi s-a făcut toamnă, serile mai lungi, zilele mai mohorâte, dar îmi stăruia încă în mâini dorinţa de-a lucra ceva, de-a crea. Eram în concediu de la o firmă care se ocupa cu decoraţiuni interioare şi aranjamente. Acolo m-am întâlnit prima dată cu mâinile mele. Am găsit într-un final o revistă care povestea despre cum se fac bijuteriile şi n-am stat mult pe gânduri. Asta trebuia să fac şi atunci mi-am dat seama că mi-am găsit ocupaţia. A început ca un hobby, cu câteva mărgele, un cleşte şi un fir de sârmă siliconată. Apoi, încet încet, totul s-a diversificat, tehnici, materiale, iar timpul a devenit un fel de pală care trecea peste mine în orele acelea minunate care se transformau şi se transformă încă în ceea ce eu numesc poveşti.

 

 

NIG: Scrii şi poezie. Şi ştii cum e, uneori începi cu o idee şi apoi te laşi purtat de cuvinte până simţi întregul. Cum îţi desenezi bijuteriile, cum le găseşti ,,întregul,,?

OMC: Nu le desenez, ci le visez. De multe ori plec de la o culoare, de la o piatră, de la un element simplu. Alteori literalmente visez. Ultimul vis de acest gen, a fost cu un stol de fluturi albi care îmi zburau în jurul gâtului, de mărimi diferite, dar albi. Acesta este un proiect viitor, un colier din fluturi albi. Întregul vine şi se aşază, mărgeluţă după mărgeluţă, aşa cum se aşază un cuvânt după alt cuvânt într-o poezie care pleacă de la un gest, o şoaptă, o privire. Când totul pare simplu şi izvorăşte firesc, îmi place să spun că bijuteriile mele sunt tot poezii, nişte poezii uneori cu rimă, alteori albe şi sofisticate, încărcate de simboluri, culori şi iubire.

 

 

NIG: Unele coliere par foarte greu de realizat şi uneori este incredibil cum din câţiva pumni de mărgele  obţii un obiect atât de frumos? Cât timp îţi ia de la pumnul de la mărgele până la obiectul finit?

OMC: În funcţie de model, un colier porneşte de la 4-5 ore, ajungând, până la cam 40 de ore, în cazul meu. Bineînţeles există coliere, modele, pe care le lucrezi în luni de zile. Eu încerc să cronometrez timpul în care lucrez, aşa este cel mai bine pentru mine, pentru preţul la care ajunge, şi bineînţeles pentru client.
NIG: Accesoriile atrag atenţia asupra femeii care le poartă. Scot în evidenţă culoare pielii, fragilitatea încheieturilor, delicateţea decolteului. Uneori dintr-o femeie obişnuită, îmbrăcată în alb şi negru, devii o mică divă doar adăugând accesorii. Ce sfat dai tu ca artist, dar şi ca femeie, doamnelor care nu poartă decât obişnuitul set cercei/lanț/inel?

OMC: E greu să dai un sfat unei femei care îţi spune din start nu. Există foarte multe femei care nu vor să încerce, însă în momentul în care au pus la gât un colier, ori pe mână o brăţară, sau la urechi o pereche de cercei, altfel decât obişnuitele modele de magazin, sunt convinsă că o să le placă. Aici e nevoie de deschidere ca şi pentru orice altă formă de artă. Trebuie să vrei să fii diferită, să te simţi frumoasă, să atragi privirea, să fii în formă maximă, aici ajută accesoriile pe care le porţi. Ştiu din proprie experienţă că o astfel de bijuterie îţi poate schimba ziua, starea de spirit, te poate face fericită şi unică.

 

NIG: Suntem invadaţi de kitsch-uri. Am fost ispitită să comand de pe un site de accesorii din China şi, când am deschis pachetul, două coliere aveau pietrele desfăcute, nu arătau ca în poza care m-a făcut să cumpăr, iar calitatea a fost una îndoielnică. Presupun că cea mai mare insatisfacţie este atunci când munca nu îţi este apreciată la adevărata valoare. Care ar fi cea mai mare satisfacţie?

OMC: Cea mai mare satisfacţie este atunci când un om se întoarce la mine. Dincolo de asta am trăit o satisfacţie grozavă la târgurile de handmade, organizate la galeria de artă din Oradea, de către UAPR Bihor, când am văzut cum doamnele îmi mângâie colierele, cum o doamnă pictoriţă a ţinut în mână un platou de-al meu şi nu şi-a dat seama că nu e pictură, când ochii încep să lucească în fața obiectelor pe care le creez. Ca şi artizan, primul lucru la care te uiţi când cineva e în dreptul obiectelor făcute de tine, sunt ochii. Acolo, în ochii celui din faţa ta, se vede ce efect are lucrarea. Cât despre China, e marfă ieftină, marfă la îndemâna oricui, şi nu degeaba au denumirea de gablonţuri. Nu ştiu cum se lucrează, că e fabrică sau semi-manufactură, ştiu doar că realitatea este departe de produsul oferit spre vânzare, de mult prea multe ori, şi că aceste obiecte sunt de obicei de unică folosinţă. Lumea face comparaţie între handmade şi produsele din magazinele care vând de la demachiante, farduri şi agrafe, până la accesorii pentru mirese. Nu există termene de comparaţie. Nu spun că nu există handmade de proastă calitate, sau chiar urât. Există, însă multe magazine își găsesc un artizan şi rămân fidel acelui creator, în cazul în care sunt mulţumiţi de munca lui.
NIG: Este o muncă migăloasă şi probabil stresantă de multe ori. Mai ales dacă trebuie să desfaci, nu-i aşa? Este plătită munca aceasta în România, Oana ?

OMC: Dacă ai vrea să trăieşti din handmade, ai fi un simplu muritor de foame. În România, munca manuală, indiferent la ce nivel se prestează, sau ce presupune, nu este plătită. Şi poate nu din cauză că oamenilor nu le place ci pentru că e scumpă. Suntem într-o ţară consumistă prin definiţie, dar este un consumism greşit, pentru că preferăm să cumpărăm trei  perechi de sandale într-o vară, în locul uneia de cinci ori mai scumpe dar care să ne ţină trei ani. Munca este migăloasă, având în vedere că lucrez cu mărgele de 1 mm, sau 2 mm, mărgele speciale japoneze, şi că am piese care cuprind peste 7500 de astfel de mărgeluţe, nu poate fi o muncă uşoară, dar devine uşoară pentru că o fac cu mult drag, pentru că sunt ca un copil care desface un cadou, atunci când mă apuc de lucru. Ştiu că la final, înaintea ochilor mei va fi mereu şi mereu, cea mai frumoasă piesă pe care am făcut-o. Poate ca nu e așa, dar atunci, în acel moment, așa o simt, ca pe cel mai frumos copil al meu.

 

NIG: Ce altceva mai faci în afară de bijuterii?

OMC: Bijuteriile sunt pe primul plan, însă am încercat, zic eu chiar cu un oarecare succes să recondiţionez diverse obiecte. De la nişte simple vaze, platouri, ceasuri, rafturi, suporturi pentru bucătărie, şi tot felul de minuni mici, drăguţe, personalizate în diverse stiluri, classic, modern, shabby chic, până la globuri şi alte aranjamente pentru sărbători. Sunt un om deschis, care face multe eforturi pentru frumos. Sper că la un moment dat să îmi pot decora casa cu obiecte de mobilier lucrate de mine, să pot încărca locul acesta care se numeşte acasă cu energia mea, să-l fac să primească amprenta mea unică, a căldurii omului, şi nu răceala sau colţurile tăiate de o maşină într-o culoare care se face doar complementară cu mocheta, ori cu un tablou cumpărat la repezeală din hypermarket.

 

 

NIG: Oana, cum pot fi comandate/cumpărate bijuteriile tale?

OMC: Bijuteriile  disponibile pot fi achiziţionate pe loc, cele la comandă durează între două săptămâni şi maxim o lună. Dacă e vorba de comandă discut cu clienta, îi povestesc cum văd eu viitoarea bijuterie şi ne punem de acord asupra materialelor şi modelului

 

 

Oana Covaci: 

 

 

11868750_945666032167120_1878236256_n11909684_945666295500427_349778461_n

11164806_816457098441277_5337449951216917628_n10615490_777064862380501_2090667688413773800_n

11891156_876872002399786_4862218266607582446_n11948279_945666355500421_1894080749_n11694104_860738757346444_6000848893850843695_n11930654_945667068833683_731464821_n10929928_768086786611642_7387365134993882860_n13587_778842625536058_7019787901868825164_n10645327_713420818744906_4879416270575760048_n1901592_719482861472035_3285451875756011365_n10690165_764460530307601_8568368430553924888_n11424462_839538246133162_8105708405548726897_n11912874_945666472167076_1951102331_n10342435_733654643388190_5773460058061075534_n11924690_945682368832153_16595874_n11911801_945682365498820_593972705_n11908144_945682352165488_806168033_n11908144_945682352165488_806168033_n11910847_945674958832894_2079804872_n11920514_945675282166195_288086596_n

 

Norișor Jewels – Oana Covaci

https://www.facebook.com/pages/Norisor-Jewels/203371633083163?fref=ts

https://www.facebook.com/pages/Oana-Maria-Covaci/478250188944537?fref=ts

Nuța Istrate Gangan pentru Curentul International, Detroit.

 

tete-a-tete, NIG și ziaristul Tiberiu Lovin. Despre Femei

377042_296908140328340_1859822703_n

 

 

 

Ladies and gents, stau de vorbă astăzi, despre femei bineînțeles, cu un gentleman care lucrează în presă de 20 de ani, fostul Reporter Virtual, actualul în construcție ,,ȘtiriExclusive.ro., un gentleman inteligent, singur și very good looking.

,,…sunt un bărbat aproximativ neîmplinit, spune Tiberiu Lovin, am fentat armata cu ajutorul a două facultăți (drept și managementul firmei), nu mi-am dat licența, pentru că scopul a fost să scap de încorporare, nu să-mi pun diplomele pe perete, n-am carnet pentru că-mi place să am șofer și nici nu-s electrician-instalator-tâmplar, nici măcar soț.
Daca voi nu ma vreți, atunci veți fi obligați prin lege”.

Și cum eu sunt o foarte conștiincioasă ,,respectatoare,, de lege, l-am vrut pe TL, pentru un sincer și (in)discret tete-a-tete.

 

NIG: Nu contează femeile pe care le dansezi toată seara, ci doar aceea pe  care o vrei pentru ultimul dans sau pentru micul dejun a doua zi. Ce fel de femeie ai invita la ultimul dans?
TL: O femeie inteligentă, cu simţul umorului şi care nu mi-ar provoca greaţă prin ţinuta şi fizicul ei.
NIG: De la ochi, buze, picioare până la felul în care te priveşte atunci când e furioasă, ce adori la o femeie?
TL: Întotdeauna ochii. Aş prefera totuşi să nu mă privească furioasă, pentru că-mi displac persoanele care nu-şi pot controla nervii. Înseamnă lipsa de educaţie, în primul rând.
NIG: Ce deteşti?
TL: Minciuna, prostia şi ipocrizia. Ah, să nu uit impostura. Trăim într-o lume foarte sigură pe ea, dar absolut nesigură în sufletul ei. Mulţi au impresia că pot face mai bine ceva la care nu se pricep. Prefer sinceritatea.
NIG: Care este în opinia ta acel Je ne se quoi la o femeie?
TL: Te referi la quelque chose? Nu cred că poate fi descris cumva. E doar un sentiment, o senzaţie pe care o simţi. Şi deodată nu-ţi poţi lua privirea. Un fel de magnetism. Nu contează foarte mult fizicul. Cred că din privirea porneşte totul.
NIG: Dacă am aşeza două femeie frumoase față în faţă şi le-am cere să se analizeze una pe cealaltă,  probabil vor începe cu pantofii, apoi rochia, poşeta… Părul.Cu ce ar începe un bărbat când este vorba doar despre ,,analiza,, fizică? Cum vezi diferențele dintre două femei frumoase?
TL: Probabil aici va ieşi la suprafaţă partea mea feminină:) . Îmi plac femeile cochete începând de la aranjarea părului, la manichiură şi pedichiură, dar nu sar peste accesorii, iar aici mă gândesc la lanţuri, medalioane, inele, brăţări, ceasuri, curele, pantofi şi chiar ciorapi. Aş diferenţia cele două femei în funcţie de cât de îngrijite sunt, de ţinuta lor, iar aici nu mă refer la haine, apoi aş poposi asupra  stilului discursiv. În mod sigur, una dintre ele va fi peste cealaltă. Un bărbat cu experienţa se poate prinde repede. Şi el preferă femeile îngrijite şi inteligente, nu neapărat pe cele îmbrăcate în haine de firmă.
NIG: Defineşte-mi singurătatea unui bărbat inteligent şi good looking.
TL: Se simte ca un iepure într-un lan de morcovi, fără să fie decis cu care va începe şi cu care va termina. Şi de obicei rămâne singur, pentru că morcovii n-au picioare, nici oferte promoţionale, ci aşteaptă. Şi iepurele riscă să devină cumva totuna cu morcovii, un fel de statuie neputincioasă.
NIG: Hai să vorbim despre dimineţile unui bărbat singur.
TL: Depinde de profesie (eu citesc presă la cafele, vreo două-trei). Sunt plictisitoare, în general. Mai exact: este vorba despre o rutină din care e greu să evadeze.
NIG: Şi despre nopţile lui?
TL: Aici iar depinde de ceva: de cultură lui. Un bărbat inteligent nu va merge în cluburi, nu-l vei vedea la bere cu băieţii şi nici agăţând pe stradă. Nopţile fac şi ele parte dintr-o rutină, indiferent dacă o petrece cu o femeie sau citeşte o carte/ se uită la un film/scrie/ ascultă muzica/meditează. Diferenţa dintre un bărbat singur şi unul căsătorit este că primul poate face ce vrea.
NIG: Considerând că femeia româncă îşi răsfaţă copios-culinar soţul sau partenerul, se descurcă mai bine în bucătărie un bărbat singur decât unul căsătorit?

TL: Aici e vorba de abilităţi şi de hobby. Un bărbat poate găti excepţional indiferent dacă e căsătorit sau nu. Cred că amândoi se descurcă la fel de bine. Şi-n general bărbaţii ştiu să gătească. Majoritatea celor pe care-i ştiu sunt chiar pricepuţi. Răsfăţul soţiei are legătură cu dragostea şi comoditatea. Sigur, e de preferat să gătească partenerul care se pricepe mai bine. Din fericire, multe femei încă gătesc în România.
NIG: Dar în pat, ţinând cont de faptul că varietatea alungă plictiseala care are toate şansele să se instaleze în dormitorul unui cuplu mai puţin creativ?

TL: Depinde de talentul lui de bărbat

 

NIG: Cum arată femeia singură la 40 de ani?
TL: Cele care au avut grijă de ele arată încă bine, au o profesie şi sunt mai degrabă atractive în comparaţie cu femeile sub 30 de ani, care, surprinzător, arată mai rău şi nici n-au prea multe în cap, să fiu brutal în exprimare.
NIG: Sunt femeile divorţate mai dornice de aventură decât cele care nu au fost căsătorite niciodată?
TL: Depinde de femeie. Nu putem să la catalogăm nicicum la acest capitol. Sunt femei căsătorite care preferă aventurile mai mult ca doamnele abia divorţate. Şi sunt femei singure care-s mai serioas ca ambele categorii la capitolul fidelitate. Surprinzător din nou, ştiu. E vorba de ceea ce îşi doreşte o femeie. Şi cred că majoritatea îşi doresc un singur bărbat, nu aventuri.
NIG: Cum vezi femeia care acceptă propunerile indecente ale unui bărbat a doua zi după ce s-au cunoscut?
TL: Aici sunt multe de spus. Depinde ce înţelegem prin indecență. A discuta despre o posibilă aventură sexuală nu pare mare lucru în zilele noastre. E ca un chef din adolescenţă, indiferent de vârstă. Şi mai toată lumea doreşte să se simtă liber, să se distreze şi să nu-i pese că a doua zi se va trezi mahmur. Poate fi de condamnat dacă femeia este căsătorită sau într-o relaţie. Altfel, e firesc să accepte ce îşi doreşte sau, la fel de normal, să refuze.
NIG: Poate fi disperare sau dorință acută. Dar nu prea știi.
TL: Unele/unii ajung la disperare din cauza singurătăţii, dar este inutilă această senzaţie. Nu ajută la nimic.

 

NIG: Garantez că nu duci lipsă de ,,propuneri indecente,, Când spui NU?
TL: Sigur. Unii oameni n-au toate doagele la locul lor. Nu vor să accepte un refuz, în general. Şi la fel procedează bărbaţii, dar şi femeile. Tot încearcă. Este înjositor şi stârneşte milă, dar nimeni nu acceptă din aceste motive, dacă este sănătos la cap.
NIG: Când spui Da?:)
TL: Când simt că poate fi ceva, când îmi dau seama că pot face şi altceva în afară de sex cu acea femeie, când există atracţie, curiozitate sau pur şi simplu mi se pare că n-am nimic de pierdut. E greu să înşir un număr de factori care te îndeamnă să zici da.
NIG: Care este diferenţa majoră dintre femeile pe care le-ai curtat când aveai 25-30 de ani şi cele de acum?
TL: Eu nu curtez femeile, pentru că nu mă pricep să o fac. De aceea le las pe ele să facă primul pas. Nu vreau să par cumva special, dar sunt încă un bărbat timid la acest capitol. Mai bine aştept decât să devin penibil cumva printr-o abordare nefericită. Tocmai pentru că nu-s priceput în arta de a seduce din două-trei vorbe: bună! bla-bla-bla…

 

 

NIG: De obicei eşti atras de acelaşi gen de femeie care te-a atras iniţial la 20 ?
TL: Da, femeile frumoase şi inteligente
NIG: Mai bine singur şi liniştit decât într-o relaţie fără iubire?
TL: Total de acord. E boring într-o relaţie fără sentimente. De ce să stai cu o singură femeie, când poţi avea multe? Doar pentru a merge la petreceri cu cineva sau pentru ce?
NIG: Singurătatea: furie sau resemnare? Sau doar o simplă stare de fapt?
TL: O stare de fapt. Cred că majoritatea persoanelor sunt singure, indiferent dacă au sau nu o relaţie. N-ai de ce să fii furios şi nici să te resemnezi. Toţi visăm, am impresia. Sigur, până la urmă, majoritatea pică în păcatul unei relaţii de formă, pentru a evită singurătatea.
NIG: În societatea românească, spre deosebire de cea americană, să zicem, încă avem prejudecăţi privind copiii aduşi într-o relaţie din relaţiile anterioare. Fie că eşti tatăl, fie că eşti mama. Ce crezi despre acest aspect?
TL: Sincer, pe mine nu m-ar deranja. Îmi plac copiii foarte mult. Există însă această piedică. Eu nu ştiu cum e că nu am copilul cu mine, dar ar fi bine, pentru că testarea potenţialei partenere ar începe de aici. Şi abia atunci îi observi sufletul. Am avut o relaţie cu o femeie care mi-a reproşat ca pentru mine fetiţa mea va fi mereu pe primul loc şi că nu se simte confortabil pe locul doi. Mi s-a părut aşa o prostie că iniţial am ezitat să-i răspund pentru a nu o jigni. I-am explicat ca la idioţi ca niciodată nu poţi compara dragostea pentru copii, pentru rude sau prieteni cu cea pentru persoana iubită. Şi la scurt timp s-a terminat povestea noastră. Mi-a dovedit astfel că este un om extraordinar de egoist. Şi cred că mulţi gândesc atât de prost.
NIG: Bărbaţii care nu au fost căsătoriţi niciodată încă ezită să intre într-o relaţie cu o femeie divorţată.
TL: Nu ştiu asta. Eu n-am ezitat niciodată. Important este ceea ce simţi, nu trecutul amoros al unei persoane.
NIG: Unde crezi că ar trebui să se situeze echilibrul?
TL: Dragostea este singurul răspuns. Doar aşa găseşti echilibrul.

 

NIG: Noi femeile, avem tendinţa să credem uneori că putem fi fericite numai dacă avem un bărbat alături.
Cât de mult depinde fericirea unui bărbat de o femeie?
TL: Este banal de acum: fericirea vine din interior, nu dintr-o relaţie. O relaţie îţi poate da o stare de bine, îţi poate asigura un confort, dar nu te poate face fericit dacă tu nu vrei asta.
***

 

 

,,…sper că până dau colțul să termin de scris măcar o carte din cele trei începute,,. mai spune Tiberiu Lovin.

298795_265994960086325_3906089_n

Ladies, nu vă luați după aparențe și după faptul că ,,eu nu curtez  femeile pentru că nu mă pricep să o fac,,. Eu sunt deja cucerită. Prin învăluire,,
Succes multiplu, Tiberiu, cel puțin triplu; și într-o zi vom vorbi și despre aceste cărți care își așteaptă finalul.

tête-à-tête, NIG și scriitoarea Theo Anghel

 

Astăzi îmi împart plăcerea şi intimitatea unui nou tête-à-tête cu scriitoarea Theo Anghel.
Am zâmbit citind. Bineînţeles că am fost google-ită şi the woman in me a ieşit la iveală, bineînţeles că avem în comun povestea picioarelor desculţe şi a timidităţii exagerate care ne-a caracterizat adolescența.
Cumva, la mii de kilometri distanţă, cine se aseamănă se adună, nu-i aşa?:)
,,Scrisul mă exorcizează,, – spune Theo – şi Dumnezeule mare, cum înţeleg exorcizarea aceasta…
Theo, servus, mi-ar plăcea să-mi vorbești despre tine, despre cărţile tale, despre ceea ce scrii, ce te inspiră…
Ştiu că scrii altceva şi am să te las pe tine să te descoperi în fața cititorilor Curentului Internaţional.
Şi da, aş vrea să-ţi cunosc părerea despre ,,literatura vulgara,, cu a nu cu ă ca să sune aşa… mai ştiinţific; că tot s-au apucat criticii noştri  să facă analize îndelungi.

Bună, Nuța.
Imediat cum mi-ai propus un tête-à-tête, deși am citit câteva mai înainte, dar nu e niciodată la fel atunci când e vorba de propria persoană, isn`t it?, am dat un search pe google. Muncă de cercetare, deh, mi-a rămas în reflex de pe vremea când realizam emisiuni radio despre viețile secrete ale scriitorilor. Click după click am ajuns pe o pagină, „nuta.boncafe.ro” unde pe 23 ianuarie ai postat un text numit Delirium.
Ce am citit acolo? Iată:
,,Când muşc din trupul unei femei nu vreau să simt siropul, nu vreau să simt dulceaţa, nu vreau să simt supunerea…
Vreau focul ei, vreau răzvrătirea, vreau vena aia deschisă larg.
Să simt miros de fân şi gust de reavăn, să simt pumnul ăla în stomac, pumnul care mă face să muşc pământul ăsta negru şi umflat de ploi
Vreau să-i muşc carnea, să-i gust sângele şi apoi să ies afară şi să urlu la lună. Lup bătrân, întinerit şi turbat din prima muşcătură.
Nu o vreau supusă sub dinţii mei ca o căprioară care îşi trage ultima suflare.
Nu vreau ochi catifelaţi şi nevinovaţi…
Vreau ochii ăia care te ard, care te despică în două când trec prin tine. Ca un fulger care nu ştii de unde a scânteiat, ca un trăsnet care nu ştii de unde a lovit. Te-ai trezit scrum şi nici măcar nu ai văzut fumul.
Să-i simt dinţii cum sfâşie îndelung, studiat, cu tandreţea aceea care se ascunde în orice femeie cu ochii-fulger.
Trebuie să fii nebun să nu vrei să mori în braţele unei astfel de femei.”
Woman, are you serious? Cum poți să scrii așa și să fii ca noi ăștialalți, din carne și oase?
Și acum, să mai vorbesc despre mine? :)
Despre mine nu sunt multe lucruri interesante de aflat, în afară de faptul că am scris o carte. Un prim volum, căruia i se vor alătura încă 2 cât de curând.
Am avut o copilărie feerică la țară, la bunici, zeii mei dragi. Eram băiețoasă, o caracteristică de care nu m-am debarasat total nici în zilele noastre, și dacă ți-aș povesti năzbâtiile pe care le făceam împreună cu gașca mea cu picioarele desculțe, te-aș îngrozi. Apoi, părinții m-au adus la oraș, începea școala. Încă îmi amintesc de serile în care tata îmi rupea foile pe care scriam liniuțe și bastonașe, doar pentru că nu le trasam perfect. Și uite așa m-am pricopsit cu o caligrafie splendidă. Păcat că nu-mi mai folosește la nimic, toată lumea tastează astăzi.
Cu microbul cititului m-am molipsit tot de la taica. Aveam încă de pe atunci o fire analitică. Când îl vedeam cât de departe pleca în alte lumi, doar cu ochii în niște foi de hârtie pe care erau aliniate cuvinte, mi-am zis c-o fi ceva de capul cărților. Și chiar a fost. De aici până la a încerca să pun pe hârtie toate nebuniile pe care mintea mea ațâțată le producea involuntar n-a mai fost decât un pas. Dar să nu crezi că visam să ajung scriitor! Nu. Actriță sau cântăreață. Mai era vacant un post de prințesă, dar numai la gândul de a purta rochițe înfoiate și coafuri savante, mă treceau fiori reci pe șira spinării. Așa că i l-am lăsat surorii mele mai mici. I se și potrivea: mai scundă, cu oase fine, trăsături feminine. La mine totul părea alandala. Picioare ciolănoase, mâinile parcă prea lungi și niște sprâncene de ar fi umplut de spaimă și pe Yetti Omul zăpezilor. Groase, negre, împreunate într-o singură linie deasupra nasului. A, și eram al naibii de timidă. Numai dacă se uita cineva la mine îmi doream să se deschidă pământul, să mă înghită pe loc.
De ce scriu? Hm! E ca și cum m-ar întreba cineva de ce respir. Păi, ca să pot trăi în continuare. Nu scriu pentru a fi publicată. Am proze mai scurte sau mai lungi pe care le țin doar pentru mine. Nu-mi fac griji că nu vor vedea lumina tiparului, mai devreme sau mai târziu, asta se va întâmpla.
Ca să spun de unde îmi vine inspirația mi-ar lua prea mult. Dacă stau pe terasa casei mele și aud niște păsări cântând mai altfel decât o fac de obicei, pot crea o scenă. Sau dacă bate vântul și frunzele tremură la atingerea lui. Uite, ca să-ți dau un exemplu concret: scriam la romanul meu, nepublicat încă, Rochia aurie; ajunsesem cu intriga într-un moment ce musai trebuia să fie exploziv. Pentru că nu găseam nicio idee pentru a merge mai departe, am lăsat să treacă timpul. Într-o dimineață eram în mașină, îl duceam pe fii-miu la școală, și aud la radio nu știu ce știre despre un bal mascat. Pe loc m-a fulgerat inspirația. Și așa, acel punct culminant al poveștii se petrece la un bal mascat. Apropo, acțiunea romanului se petrece în America, don`t ask me why! J Era la modă ca tot ce se petrece mai acătării în filme sau cărți să aibă țara tuturor posibilităților ca scenă. Însă în „Am murit, din fericire: Întoarcerea” prăpădul are loc în Romania. Nu pentru că așa am vrut eu, ci pentru că așa mi-au poruncit personajele.
În momentul de față scriu fantasy și îmi place atât de mult că nu știu dacă mă voi mai debarasa vreodată. Mai ales că primesc feedbackuri de la cititori cum că aș face-o al naibii de bine. Când Ana Mănescu spune că Am murit, din fericire: Întoarcerea este „una dintre cele mai bune povești speculative pe care le-am citit, și asta punând la socoteală și autorii britanici și americani”, știi că ești pe drumul cel bun. Și, oricât ar părea de contradictoriu, în fantasy ai libertate nelimitată în a spune adevărul.
Ce cred despre literatura de azi? Cred că e curajoasă, dezinhibată, că nu mai are nimic în comun cu ce se scria pe vremuri, și e normal să fie așa. Eu personal, încă mai savurez dantelării literare, dar ține mai degrabă de felul în care mi-a fost educat gustul pentru lectură. Am crescut cu Jane Austen, Charlotte Bronte, Dumas and so on, dar și cu povești de acțiune în care descrierile locațiilor, ale persoanelor sau călătoriile introspective se limitau la minimum necesar. De exemplu, pe noptiera mea conviețuiesc în bună pace și perfectă armonie Divergent, de Veronica Roth și În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust.Pot citi ambele tipuri de literatură fără probleme, fiecare hrănindu-mi nevoi distincte.
M-ai întrebat de literatura vulgară… Termenul în sine este destul de subiectiv și cred că ține de percepția individuală. Ceea ce eu pot sau nu să consider vulgar poate, foarte bine, să-i pară taman pe dos altcuiva. Ține de gust și, dacă nu mă înșel, cineva a hotărât în latinește că nu se discută. J Dacă m-aș referi strict la acel gen de literatură care uzează și abuzează de vulgaritate pentru a șoca, ei bine, pe mine nu mă atrage. Ceea ce citesc trebuie să-mi stimuleze măcar un neuron.
În continuare voi atașa câte un fragment din fiecare volum al seriei Am murit, din fericire. Pentru exactitatea informațiilor trebuie să spun că în prezent mă apropii vertiginos de finalul volumului 3.
– fragment din vol. 1, Am murit, din fericire
„Lucram deja de câteva săptămâni la barul Luxura. Seriozitatea mea îl determinase pe Anais să mă accepte ca angajat permanent. Căpătasem o uniformă nouă, mărimea potrivită de data asta, și atât de mult mă obișnuisem cu situația, încât nu mi se mai părea deloc vulgară. O numisem uniforma veselă. De câte ori o îmbrăcam, uitam de ceea ce sunt. Deveneam o fată simplă cu un job într-un bar. Uniforma lui Mati avea alt nume. O botezase costumația de scandal. Mă distram și savuram fiecare secundă când o purtam. Erau singurele momente de normalitate.
Fusesem acceptată cu ușurință de angajații bărbați, în timp ce damele făcuseră eforturi susținute pentru a-mi băga în cap ideea că sunt veterane acolo și prin urmare le datoram obediență. Doar că nu-și găsiseră omul. Încrederea acordată de Mati, mâna dreaptă a șefului, și chiar de Anais în persoană, mi-a adus respectul lor, însoțit de o doză egală de invidie.
În legătură cu Anais, nu m-am luminat prea mult în timpul petrecut acolo. Era discret. Nu-i cunoscusem nicio rudă, iubit sau prieten. Purta cele mai excentrice haine închipuite vreodată, majori-tatea din piele naturală și, în afară de furia revăr-sată asupra angajaților, când era nemulțumit de ei, alte trăiri n-am mai sesizat să aibă. Decapotabila de lux îl aducea seara și-l lua dimineața. Dispărea, numai el știa unde.
Mușteriii localului erau în proporție de cincizeci la sută aceiași în fiecare seară. Cealaltă jumătate era umplută cu cei ce apăreau meteoric. Ăștia îmi plăceau mie, pentru că făceau ca totul să fie imprevizibil. Rare erau serile în care nu i se năzărea cuiva să se ia la harță. Motivele erau diverse, dar cel mai adesea încăierările debutau cu ocheade aruncate de vreun insolent spre iubita altuia. Cherchez la femme!
Chiar dacă scandalul începea în bar, se termina întotdeauna afară. Anais își înfigea mâinile mari în cefele nefericiților și-i arunca pe trotuar fără să stea prea mult pe gânduri. N-am intervenit niciodată, chiar dacă am simțit impulsul. Șeful făcea treabă bună de unul singur. Oricum, să atrag atenția asupra mea era ultimul lucru pe care mi-l doream.
Totuși, într-o seară s-a întâmplat. Una dintre ospătărițe nu venise la lucru, fusese învoită de Anais pentru a-și rezolva nu știu ce problemă de familie, așa că eu, Mati și cealaltă fată, Amalia – Iepurica, o poreclisem – ne agitam ca niște isterice printre mese, strigate când de un mușteriu, când de altul.
În timp ce-l ascultam pe un bărbos cum se plângea că friptura lui e prea arsă, cartofii sunt prea reci și salata prea sărată, m-am pomenit cu o mână pe sub fustă.
Mi-am aruncat privirea în stânga, unde am dat peste un tip cu fața roșie ca sfecla. Un flash al memoriei mi-a adus în prim plan instrucțiunile lui Mati. În cazul „foarte probabil“ în care mi s-ar fi pus mâna pe fund, ar fi trebuit să mă prefac că plouă. De la teorie până la practică era distanță mare. Într-o secundă i-am prins brațul tipului și i l-am sucit la spate. Rânjetul libidinos s-a transformat într-o grimasă de durere și tipul a urlat atât de tare, încât a atras ochii tuturor asupra noastră.
— Lasă-l, târâtură! am auzit o voce gravă venind dinspre un comesean al victimei mele.
Un cap mic cu o aureolă de păr portocaliu, cârlionțat și aspru ca sârma, se odihnea pe un gât zdravăn, ca de taur. Ochii injectați, furioși nevoie mare, împroșcau venin într-ai mei. Fiorosul a dat să se ridice, însă un bărbat care stătea în stânga, cu o claie țepoasă acoperindu-i jumătate de față, i-a pus mâna pe umăr și l-a tras înapoi, în scaun. Nu i-a spus nimic, nici măcar n-a ridicat privirea. L-a potolit printr-un singur gest.
Tipul cu păr portocaliu s-a uitat la celălalt, mirat, dar cum n-a primit nicio atenție, s-a conformat și a rămas la locul lui, deși mă ucidea și mă tranșa din priviri în mii de bucățele.”
– fragment din vol. 2, Am murit, din fericire
„Un bărbat mic și slab, cu părul roșcat, rar și lung, pieptănat pe o parte, cu o moacă încruntata, intră val vârtej în încaperea cât o cutie de chibrituri. Dădu cu ochii de cei doi, lungiți pe jos, însângerați și rămase cu orice ar fi vrut să le strige angajaților neserioși, în gât. Palid, căscă gura și după ce eliberă un țipăt subțire, ca de fetița, se repezi asupra celor doi. Întinse mâna spre bărbat, însa bărbia însângerata a acestuia îi ucise gestul în aer. O strâmbătură timidă și încurcata îi schimonosi chipul cât pumnul.
— Mă, ce-i cu voi? Aoleo, ce dracu` aveți pe fața? Sânge, mă? Ăsta-i sânge?
Marin ridică degetul arătător spre locul unde mă ascunsesem. Din fericire, roșcatul era atât de speriat , că se învârti în loc ca un titirez isteric și nu băgă în seamă gestul.
Aveam vaga senzație că bătăușul intenționa să pună măcelul în cârca mea. Nu mă îndoiam că înamorata bine târnosită, Cerasela, i-ar fi sprijinit acuzația, susținând că eu o frăgezisem și pe ea. Iată o salvare fața de care nu simțeam nicio satisfacție.
— Aoleo! Aoleo! Ce fac? Chem salvarea? Chem poliția? Aoleo! se frământa bărbatul, rotindu-se pe loc.
— Nu chema poliția, mă! îl rugă Marin. Lasă, că ne ridicăm noi…
— Nu pot! Trebuie să raportez așa ceva! Nu pot!
— Stai, mă…
Colegul lui nu-l mai auzea; era deja afară, pe hol, tropăind din încalțarile lui de liliputan.
— Le chem p-amândouă! P-amândouă!
Când nu i-am mai auzit glasul, m-am dezlipit de perete și trecând pe lângă cei doi, însângerați și fără dinți în gură, dar, din nou îndragostiți, am ieșit din școală pe altă ușa decât cea pe care intrasem.
— Ce? Ne cărăm? se plânse Abel.
Toată dimineața îi turuise gura. Se afla într-una dintre stările alea de excitație nervoasă atât de exasperante pentru mine și Ama.
— Ce pierdere de vreme! Nu tu spectacol, nu tu nimica! De dragul meu, mai scoate-i ăsteia câțiva dinți, sau, uite, rupe-i ăstuia o coastă… Te rooog!
Ama dădu ochii peste cap. Nu mai făcea niciun efort să-l contrazică. Abel era ca o durere de cap, nu prea puternică, dar sâcâitoare. N-aveai ce face, decât să aștepți să-ți treacă.
M-am pierdut în pâlcul de copaci dintr-un colț al curții și, la adăpostul ramurilor grele, încarcate cu frunze mari cât palma, am sărit în afară. Pe drum, cu mâinile adânc îndesate în buzunarele hanoracului, m-am gândit la ciudații lăsați în urmă. Iubirea avea multe fețe, am citit undeva, odată. Bun, doar că fața iubirii ăsteia era a unui pacient de balamuc. Oare, tipul chiar îl ucisese pe amantul nevestei? Dacă era așa, justiția pământeană n-avea decât să-și bată capul cu asta. Cea divină nu rata niciodată, nimic.
Ceasul de la încheietura mea vibră scurt. Am ridicat brățara de piele și am văzut o nouă steluța albastră.
„Măi, dar ce rapizi sunteți!”
Ama mări pasul și mă ajunse din urmă. Nu spunea nimic, doar îmi stătea alături. O privii. Făcu la fel și îmi zâmbi.
Știți cum zâmbește un înger? Imaginați-vă cea mai naivă și bună ființa din lume, cu un surâs sincer, molipsitor, cald ca razele soarelui într-o zi de toamnă ruginie. Înmulțiți asta cu o mie și tot nu veți cuprinde magnitudinea iubirii emanate de un serafim în momentele sale de grație.”
– fragment din vol. 3, Am murit, din fericire
„Alvira stătea tăcută, mohorâtă ca o zi înnorată și nu mai spunea nimic. O deranja prezența celorlalți. M-a deranjat și pe mine, însă nu pentru mult timp, fiindcă după ce s-au prins că habar n-aveam de capul meu și că nu eram vreo excepție printre recuperatori, în afară de faptul că nu simțeam durerea, s-au pus pe povestit. Fiecare ce-i trecea prin cap. Puțin câte puțin atmosfera s-a destins și ne ascultam unii altora flecăreala despre salvări sau despre nimicuri fără importanță în Chaos, devenite aici lucruri cu semnificație și tâlc.
Adahy știa ce înseamnă fiecare nume, de unde provine și în ce variante se mai găsea la alte nații. Mi-a amintit de Gudila și asta mi-a strâns inima.
Extragerea mea trebuie să fi fost o lovitură pentru el. Debusolat era din naștere, așa că niște adaosuri nu făceau decât să-l arunce spre extreme. Îmbrățișa cu o desfătare perversă tot ce provenea dinspre latura lui mai puțin virtuoasă. Mai mult ca sigur aveam să fiu taxată la judecata ce mă aștepta cât de curând și pentru fiascoul primei lui misiuni.
Alvira nu și-a putut reține un chicotit sarcastic în momentul când Adahy i-a spus Keevei că numele ei înseamnă frumusețe, însă indianul, ignorând asta cu o subtilitate nescăpată singaporezei, a trecut iute la Eshe. Numele africanei însemna viață. Ea a zâmbit cu toți dinții, mulțumită.
Eu eram răsărit, dar asta știam deja de la Marc, Charles era bărbătos ­– și aici am râs cu toții, Haruko era cel născut primăvara, deși el obiectă imediat că se născuse în septembrie, Rashid era integru, ­ Caio era bucurie, iar Alvira – cea mult iubită.
— Și tu? l-a întrebat marocanul pe indian.
— Dar să nu râdeți! Sunt cel care trăiește în pădure.
Celorlați nici nu le trecuse prin cap că o astfel de semnificație ar putea fi de râs, așa că făcură eforturi să înțeleagă de ce lui Adahy i se părea așa.
— Păi, nu înțelegeți? se miră indianul. Cel care trăiește în pădure, ori eu am trăit toată viața mea într-un oraș…
Se uitară unii la alții. Nu înțelegeau.
— Poate că trebuie să fii nativ american ca să înțelegi, spuse Keeva cu un aer teribil de serios.
Acum fu rândul lui Adahy să nu înțeleagă raționamentul.
— Poate, mormăi el, aproape convins că între nativii americani și restul lumii diferențele de percepție asupra a ceea ce-i amuzant și ce nu sunt imposibil de surmontat.
— Suntem toți numai răsărit, frumusețe, viață și bucurie. Atunci ce căutăm aici? trânti Haruko mucii în fasole.
Asta ne-a reamintit unde eram și ce așteptam să ni se întâmple. Ceilalți l-au privit neplăcut impresionați de felul lipsit de tact în care ne readusese cu picioarele pe pământ. Sau pe nisip. S-a lăsat tăcerea și niciunul n-a mai îndrăznit s-o spargă.
Maxilarul lui Haruko era mereu atât de încordat încât cu greu mă abțineam să-l întreb dacă nu-l dor mușchii feței.”
Coperta_Am-murit-din-fericire-Intoarcerea
și da… bineînţeles că şi eu am dat un google-search:,,Am murit de fericire – Întoarcerea,, de Theo Anghel se găsește în librării şi pe siteul editurii Herg Benet.

tête-à-tête, NIG și Claudia Minela

Claudia, mi-aş fi dorit ca acest ,,tete-a-tete,,  să se întâmple pe terasa unei cafenele vechi, într-o după-amiază dulce de toamnă târzie, undeva într-un oraş pe care l-am fi putut împărţi pentru câteva ore.

Poate într-o zi…
Ştiu cine eşti, ştiu ce faci; şi, mai ales, ştiu că pentru tine poezia nu înseamnă numai poezia ta ci şi poezia celorlalţi, în special a celor tineri; a celor care au nevoie de înţelegere, încurajare şi promovare.
Spune-mi despre tine, despre tineri, despre Carte Diem, Radio Vocativ,  despre Serile Culturale si despre poezia Claudia Minela.

 

 

Claudia Minela -absolvent al facultăţii de Sociologie Psihologie – secţia sociologie.

Din 2011 am desfășurat în paralel activități în domeniul jurnalistic, am publicat articole în diverse reviste literare: Oameni de valoare în umbra modestiei(interviuri cu scriitori) – Revista Flacăra lui Adrian Păunescu; recenzii, cronici ale evenimentelor culturale, poezie și proză – Revista Negru pe Alb, Revista culturală româno-ucraineană Mantaua lui Gogol(unde am fost redactor pe segmentul de poezie și evenimente literare), Singur (Târgoviște), Atitudini (Ploiești), Cenaclul de la Păltiniș, Algoritm Literar etc. Am debutat cu poezie în Revista Singur (2011).
Anul 2015 a fost prolific pentru mine. ,,joint, rațiune și putere” (Editura Vocativ) a fost cartea mea de debut. Am selecționat texte deosebite de la 24 de autori pentru volumul de poezie contemporană – ,,CarTe diem”- volum publicat la Editura Vocativ. Colaborarea cu poeții apăruți în antologie a fost interesantă pentru că fiecare autor are un stil personal. Am avut bucuria să descopăr voci noi, autentice. Cititorul se va întreba desigur – de ce CarTe diem? Știm cu toții că expresia aparține  poetului Horaţiu, care a scris într-unul dintre poemele sale: “Carpe diem quam minimum credula postero ” care s-ar traduce: “Trăieşte clipa, punându-ţi cât mai puţine speranţe în viitor”. Astfel mi-a venit ideea ca acest volum, schimbând o literă, să fie un îndemn pentru lectori: trăiește-ți clipa citind această carte! Am trăit sentimentul de singurătate, aventura omului neînțeles, am închis ochii și am fost parte din sufletul celor care au cunoscut pasiunea, iubirea, durerea, am redevenit copil, continunând lectura celor care nu au renunțat la copilărie, am luat pulsul condeielor, mi-au trecut prin filtrul minții și al simțurilor toate sentimentele transmise de oamenii care au înțeles că poezia înseamnă emoție, viață și moarte în același timp. Astfel s-a născut CarTe – diem.
Din 2012 am realizat emisiuni culturale la diverse posturi de radio on-line: Radio Diaspora, Radio 3P, Radio Sunschine, Radio Vocativ(unde activez și în prezent).
Am efectuat redactarea, corectarea, prefața, selecția pentru mai multe volume de versuri. În prezent sunt manager al Editurii Vocativ al cărei fondator este inimoasa scriitoare Doina Roman. Împreună cu prietenul nostru, scriitorul Valeriu DG Barbu, stabilit de mulți ani în Italia, am reușit să realizăm, într-un timp foarte scurt, proiecte de durată care să sprijine categoriile defavorizate din domeniul cultural: femeile, tinerii și scriitorii din Diaspora. Astfel au luat naștere Editura Vocativ, Radio Vocativ, Revista on-line, Cenaclul de la Roma (cele trei sunt coordonate de Valeriu) și Serile Literare Vocativ, pe care le organizez împreună cu tinerii care-și doresc mai mult decât o lectură publică.
Am organizat cenacluri literare: Pariu pe prietenie, Negru pe Alb, Cenaclul Cronopedia iar din 2014 și până în prezent sunt coordonator al Cenaclului Vocativ, o pepinieră unde se adună tineri talentați din toate domeniile culturale: arte plastice, fotografie, muzică etc. Ei aduc noutăți prin rubricile realizate: Poezia contemporană (Tudor Voicu), Literatura universală (traduceri- Raluca Neagu și Emanuel Pătrășcioiu), Proza contemporană (Andrei Botezatu), Literatura la zi (Claudia Minela).
Cum a început această frumoasă poveste cu tinerii? Einstein spunea: ,,Coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim.” Dumnezeu lucrează cu oamenii pentru oameni. În urmă cu 15 ani, pe vremea când fiul meu a trecut primul examen de maturitate, examenul de capacitate, pentru că nu aveam posibilități materiale să plătesc meditator la Limba și literatura română, am decis să studiez eu în amănunt. Nu mi-a fost ușor deloc. Scheme relaționale între propoziții subordonate, elementele relaționale, eseuri argumentative pe diverse teme, instanțele comunicării, nivelul morfosintactic, lexico-semantic, stilistic, fonetic etc. mi-au dat multă bătaie de cap după primul examen. Am aprofundat studiul trecând la cel de-al doilea examen – ,,bacu”. În tot acest timp mi-am propus să ajut și alți copii care erau în situația fiului meu. Treisprezece ani mi-au trecut prin mână peste 25 de copii, adolescenți pe care i-am ,,meditat” și care au obținut rezultate excelente la această materie. Astfel m-am atașat de tineri, trăind adolescența odată cu ei, cu problemele lor, cu bucuriile și efervescența vârstei. A fost cea mai mare realizare a mea de până atunci. Această experiență frumoasă mi-a deschis apetitul pentru tehnica literară. Nu m-am oprit. Am citit aproape tot ce mi-a picat în mână, inclusiv critică literară până în ziua în care am descoperit lumea virtuală a scriitorilor. Am început pe Forumul scriitorilor amatori în 2010. Acolo i-am descoperit pe Raluca Neagu (avea 17 ani), Ionuț Petraru(18 ani), Oana Isabelle Bejinaru (15 ani). Așa a început totul. Apoi Dumnezeu îmi trimitea oamenii potriviți pentru ca eu să merg pe un drum. Habar nu aveam ce-mi rezerva viața. Până în acel an am fost doar cititor. Încurajată de scriitorul Sorin Teodoriu și de alți autori cu experiență de pe site-ul Bocancul Literar mi-am format mâna. Am învățat să scriu cronici, interviuri, recenzii. Lumea literară este o lume a bărbaților. În nenumăratele participări la diverse evenimente culturale am observat că tinerii și femeile sunt marginalizați și asta nu mi-a plăcut. Atunci am decis să fac ceva în acest sens. Așa a luat naștere evenimentul Serile Literare Isis (Vocativ). Nu am făcut nimic special. Totul se întâmpla pur și simplu. Prietenii apropiați îmi spuneau că trebuie să merg pe acest drum. Asta am făcut. Mulțumesc Domnului că mi-a dat posibilitatea să cunosc oameni frumoși care au susținut acest proiect. Voi merge mai departe până când va dori El. Iubesc tinerii și cărțile. Poezia este viața mea, singurul univers spiritual prin care ard frumos, este esența trăirilor intense. Prețuiesc și respect oamenii altruiști care nu se gândesc doar la propria faimă. Amintesc aici câteva nume: Adrian Suciu, Angela Nache Memier, Eugenia Reiter, Gabriel Gherbăluță, Valeriu DG. Barbu, Clara Mărgineanu, Nuța Istrate Gangan, Claudiu Komartin, Daniel Vorona, Daniela Toma, Raluca Neagu care deși foarte tânără, a inițiat un cerc literar al tinerilor din Călărași, etc.
Mulțumesc NIG! Ești singura care mi-ai dat posibilitatea să scriu despre realizările și momentele frumoase din viața mea.\
Mâini

 

Erai frumos şi puternic. îmi dădeai stângaci bretonul din ochi, te jucai şi râdeai cu noi la săniuş. mâinile mici, degerate, se adăposteau în căuşul cald.

Nu mai zâmbeşti, nu te mai joci. prinţesele tale şi-au ales alt tărâm, nefermecat. toate castelele s-au prăbuşit, alţi prinţi le-au cucerit.

Acum, bătrânelul din faţa mea, priveşte dincolo de mine, zâmbeşte blând ca un copil care aşteaptă cuminte ciocolata preferată.

Plâng. unde l-ai ascuns pe făt–frumos?

Încălzeşte-mi încă o dată mâinile, tată!

 

truli

 

Îmi place să umblu prin casă truli, să port lucrurile lui largi care dansează pe mine la fiecare mişcare.

Nu-mi pasă că sunt ciufulită, că papucii sunt cu trei numere mai mari. mă simt bine truli.
Am aripi, îmi uşurează zborul ascuns în mânecile cămăşilor lui îmbrăţişându-mi trupul. Dimineaţa mirosul cafelei se împrimă în t-shirtul care încă mai poartă căldura viselor.

Îmi place să umblu truli, să nu mi se cunoască nicio formă a corpului, doar zbaterea sânilor să îndepărteze apropierea, ca o a doua piele a mirosului tău. mă îmbrac în fiecare noapte cu tine.

Ador să fim truli!
DYA pizza

 

La naiba! Dacă ai muşca din mine aşa cum muşti din pizza aia, Dumnezeu şi-ar comanda câte una în fiecare seară. avem acelaşi gust, doar că femeia e mai bună cu sos picant, cel dulce e greţos şi cere multă apă. apa strică dinţii şi vezica.
Hai, flămândule, ia-mă cu bere, să nu ţi se aplece şi lasă Led Z. să-ţi conducă mişcările, ten years gone!

 

Nebunii ăştia frumoşi

 

Trebuie să spăl bine podeaua în cârciuma boemă unde haite de poeţi au băut toată noaptea,
ţinând pe picioare fetişcane fardate strident. Latră unul la altul, râd zgomotos şi râgâie după fiecare înghiţitură de ciuc. recită într-o limbă cunoscută doar lor.

Încă o bere, moşule! şi încă una! şi capul li se bălăgăne în ritmul versurilor împleticite în nopţi de beţie. Doamne, rataţii ăştia îşi ling versurile ca pe nişte răni deschise în ei, apoi le îneacă în bere, amorţindu-le până la lichidare.

Ascultă Melanie – mr. tambourine man- Led Zep le trece prin vene. sunt irecuperabili, nemuritori.

Nebunii poeţi frumoşi trăiesc visând. măcar atât, dacă viaţa asta împuţită îi tratează cu spatele, înşirând ca pe nişte mărgele zilele sărăciei în care banii le zboară din buzunare ca fluturii din rohodos, răstignind versuri, cu moartea pe moarte călcând.

 

stăpânii viselor

 

Kenny g s-a strecurat în visul meu, mi-a luat toate versurile şi le-a dat saxofonului să le înghită. apoi a început să cânte. sunetele aveau aripi, unele roşii, altele albastre, uneori culori neinventate.

Râdeam amândoi până când timpului i-a fost milă şi ne-a lăsat să zburdăm alergând după fluturi. eu purtam fustiţă, el avea pantaloni scurţi. ne ascundeam după firele de iarbă şi râdeam. cine naiba ştie motivul veseliei noastre?  doar sunetele făceau tumbe cu noi până când a început ploaia. şi am crescut iar ele s-au decolorat apoi s-au dizolvat odată cu fetiţa şi băiatul, stăpânii viselor.

Ea priveşte  monitorul, ascultă melodia timpului. el habar n-are cine e. doar versurile mele se încăpăţânează să zboare  din saxofonul lui. şi firele de iarbă ne caută în fiecare dimineaţă.

Turn off

 

libret într-un singur act

 

Aș fi avut răbdare până la ultima suflare ca el să mă iubească puțin, doar puțin. credeam că e suficientă dragostea mea pentru amândoi. dar viața nu e așa cum o vrem noi, e așa cum condeiul Domnului o scrie. când zgârie hârtia, lasă urme adânci în suflet cu fiecare literă adâncită în puterea destinului.

Îmi plăcea să-mi plimb degetele prin părul lui apoi ele coborau în poante pe piept, mângâind ușor, grațios, ca dansul lebedei Odette plutind pe muzica lui Ceaikovski. era prințul meu Siegfried.

Într-o zi totul s-a spulberat, odată cu transformarea lui în Rothbart. aripile mele poartă doliul lacului pe care încă rătăcesc. e mort. poate că e mai bine așa. nu orice lebădă se naște prințesă, nu orice Rothbart e făcut pentru tron.

Nimeni nu poate zbura cu o singură aripă. nimeni…

 

Atinge-ți bărbatul, femeie!

 

cum atinge Maria rănile fiului ei, cum rugul sărută întâia dată picioarele ereticilor condamnați și fă din asta o sărbătoare născătoare de Dumnezeu, o bilbie în care raiul încă există amorțit de păcatul iubirii.

Atinge-ți bărbatul, femeie! ca și când facerea lumii începe cu voi. și buzele tale să-i mângâie trupul tăind în imens.

Atinge-ți femeie, bărbatul! și-n mâinile lui să-ți tremure sânii, să guste infernul până când se leapădă de el și se naște din coasta ta, înghițind împăcarea, așa cum în fața ta s-ar afla pentru prima dată Dumnezeu.

dă-i sufletul tău, un ultim sărut morții
iertarea

 

capete din porţelan

 

Sunt o păpuşă fără cap. în fiecare seară ţi-l trimit să te joci cu el. l-ai scos de acolo pe Baudelaire, ca pe un stol de albatroşi cu pliscurile lovite de pipele marinarilor.

Se spune că păpuşile cu cap din porţelan sunt valoroase. păpuşile, da. inimile din porţelan zac și plâng pe furiş să nu le vadă regii pânzelor castelane.

Zenobia…zenobia…zenobia…bia! ecoul coboară cu picioarele goale în mlaştini, capul mi se rostogoleşte obosit în burta unui elefant unde sute de cranii aleargă virtual fără corp, fără suflet, fără iubire, fără tine, N. tu vrei doar strălucirea. nu, nu sunt cruce la căpătâiul tăcerii, încă.
Ia capul meu transformat în cel al Medusei! privirea transformă oamenii în scrum. ai grijă!

Lasă-mi poeţii şi cărţile lor să trăiască izolaţi pe insula Neura! ești cel mai ieftin porţelan. aştept ziua când cioburile tale vor săruta ochii morții.

Eu voi fi coasa

 

oniric yin & yang

 

Să nu ai niciodată încredere în dragostea unui poet. trăieşte doar pentru el şi ea. îşi iubeşte muza. e ca un diavol care se hrăneşte cu păcate. vânează suflete doar de dragul de a ucide apoi abandonează stârvurile. next! spune sarcastic privind spre altă victimă.
Îşi înfige dinţii adânc în carnea sufletului ei şi sângele aleargă împletindu-şi drumurile în barbă, ca vinul pe buza damigenei
degeaba N!
Nu voi fi nicicând urma paşilor tăi şi nici stârv abandonat, chiar dacă sunt femeie şi atingerile tale vibrează în mine, precum coardele unei chitare.
Am să-ţi bântui nopţile. toate visele tale vor fi ghilotine gata să cadă în orice moment, gata să despartă capul de trup atunci când îţi vei dori să mă iubeşti, aşa cum mă iubeşte în fiecare noapte un alt bărbat.
uite N!
Mâna lui desenează pe gâtul meu un yin apoi coboară conturând un yang. sânii se cuibăresc în palmele mari, protectoare, îi iubeşte N, aşa cum n-ai s-o faci tu niciodată.
Bărbatul ăsta mă defrişează de orice prejudecată. sunt pădurea lui, e copacul rătăcit în mine de plăcere, în caldul pământului meu, chiar sub privirea ta. îşi înfige rădăcinile adânc, face dragoste cu mine până când trupurile noastre sângerează. şi copacii cresc în mine noapte de noapte.
Ştii, N!
Ultima dată am visat că trupurile noastre fremătau într-un yin & yang frenetic, că ne atingeam sexul cu buzele, dar nimic altceva nu s-a întâmplat, n-a existat finalul care te înalţă pentru că aşa am vrut eu, pentru că nu ai ce căuta în viaţa mea N, doar dacă-ţi vinzi sufletul.
ţi-l cumpăr.

 

 

 – in exclusivitate pentru Curentul International, Detroit – 

 

 

 

tête-à-tête, NIG și Mioara Băluță

11148472_10200525205849279_9149570111293893312_n

 

 

 

 

 

 

,,aș putea să tac /sau să spun că poezia mea e o cruce /roșie arsă în piept /un rug tandru care întregește/tot ceea ce dintr-o pământeană sete /s-a înjumătățit,,(MB)

Poate că poeta Mioara Băluţă ( unul dintre administratorii siteului literar Casa Gândului)  ar putea să tacă.

No problem :). Pentru că poezia ei vorbeşte oricum. Calmă, profundă, întreagă – ,,neliniştită  în adâncuri, ca o mare în aşteptarea furtunii/ca o tăcere îndelung exersată/în așteptarea primei respirații,,.(NIG).
Precum  această frumoasă femeie care a împărțit cu mine  intimitatea acestui ,,tete-a-tete,,:

 

În general mă feresc să vorbesc despre mine: cei care mă cunosc nu au nevoie de argumente iar cei care nu mă cunosc știu deja totul. ;)
Nu vreau să știu ce văd unii sau alții în poezie sau ce îi “mână în luptă”. Pentru mine poezia e asemeni unei parapante care, odată deschisă, îmi îndulcește căderea și atunci când plutești orice altceva e de prisos. E adevărat că fără exercițiu și pasiune totul ar fi o răsucire în aer și nimic nu s-ar mai întâmpla. Însa eu scriu așa cum trăiesc.
Alerg, mă arunc în gol,… când se întunecă mă întorc acasă. Toată lumea aleargă.
E fascinantă căderea. E fascinant să fii unul dintre alergători. E uimitor să vezi cum din locul în care dispar apar și mai mulți, împingându-se unii pe alții își dau drumul de sus. E uimitor când întâlnesti pe câte unul care caută poetul printre poeți, că un altul stă cu ochii în soare să eticheteze sau să aplaude, să admire sau să invidieze…
Casa Gândului este un spațiu open mind, un loc în care încap deopotrivă atât cei în agonie cât și cei cu angoase, tăcuții și cinicii… Unii note, alții portative pentru notele altora. Voci puternice, falsete, voci abia auzite lângă voci care îți mușcă auzul, creează împreună o plăcută rumoare convertind fermecătoarea insolență a realității la o singură religie – poezia.
“În cădere voi râde” este primul meu volum de poezii.
Nimic mai mult decât praf sub picioarele alergătorilor sau, cine mai știe, firimituri și semințe pentru păsările care umplu câmpul.

***

 

 Femeie, poezie…ce mai contează?…
Mioara Băluță

 

 

Uneori aș vrea
să am somnul liniștit
să-mi pot visa moartea ca un joc continuu
pregatită să plec din gândul fiilor
să mă întorc la loc cum un fluture
rușinat în frigul lui

înfricoșat de o lume
fără mine mai mică fără trupul meu
gătit cu mirodenii uns cu uleiul amărui
al mării
smulge-mă tu din taine

redă-mi liniștea
adevărată ca un sărut din copilărie
într-un alt sărut
învelește-mă

în gând ca pe un poem început
pe care să nu-l termini
niciodată

 

 

Andante
lumânare cu flacăra atârnând
puterea mea este tăcerea
atât de puţină glorie în lacrima unui
cuvânt înainte de naştere

de dragul zborului am fost vultur
de dragul înaltimii nu mi-am smuls penele
nimeni nu m-a cunoscut tânără
acum nici atât nu mă mai tem

număr unul câte unul oamenii
unui timp rupt
arhaică singurătate
respiraţia ta mă face ceea ce sunt

 

 

Oglindire
Un zâmbet trist – o sabie în teacă –
Două tăişuri strânse-n piele. Fine …

Aş bea din aer ora care pleacă
Să pot sclipi în ochiul lunii pline;
Sub semnul tandru al înnobilarii
Aş sta cu fruntea-n umăru-ţi de apă
Să-ţi tac…Să-mi curgi…Din râul înserarii
Nisipul în deşert să-şi crească pleoapă…
În semicercuri, fără de oprire,
Departele-ţi aproape să mă poarte
Cât să îti tulbur sfinxul din privire
C-o ploaie, c-o scânteie sau c-o moarte

Lăsând, neruginiţi, timpul să treacă …
Ce zâmbet şi ce sabie… Ce teacă…

 

 

Non-sens
lumea aceasta a devenit
un câmp minat
lângă torpile scheletele crucișatoarelor

cine vrea pace
s-a pregătit deja de război
cine vrea dragoste să mistuie în flăcări
sălbăticia acestui trup cu brațele desfăcute
cine aparține morții să rămână morții
ce e viu să-si amintească pentru celălalt
foșnetul frunzei atinse de iarbă

în zile lungi ca nisipul
vorbesc în gând cum aș respira
într-o pungă
apoi mă las să cad
simplu
punct pe o hârtie lângă
o altă hârtie
cărora nimeni
nu le mai poate ghici turnul

 

 

Despre ea
să privești înainte
ca și cum ai privi înauntru
e simplu
să te descompui în culori să te desprinzi
pasăre din lemnul crucii să te faci
pâine și să te împarți
păsărilor sărace

să scrii despre fericire cu fapte
despre familie cu gesturi mari și tot despre ea
să-ti lași rănile să ți se spele cu alte răni
și să o aștepți
că până la urmă
vine

– Nuța Istrate Gangan pentru Curentul International, Detroit,,

Delirium

,,Când muşc din trupul unei femei nu vreau să simt siropul, nu vreau să simt dulceaţa, nu vreau să simt supunerea…
Vreau focul ei, vreau răzvrătirea, vreau vena aia deschisă larg.
Să simt miros de fân şi gust de reavăn, să simt pumnul ăla în stomac, pumnul care mă face  să muşc pământul ăsta negru şi umflat de ploi
Vreau să-i muşc carnea, să-i gust sângele şi apoi să ies afară şi să urlu la lună. Lup bătrân, întinerit şi turbat din prima muşcătură.
Nu o vreau supusă sub dinţii mei ca o căprioară care îşi trage ultima suflare.
Nu vreau ochi catifelaţi şi nevinovaţi…
Vreau ochii ăia care te ard, care te despică în două când trec prin tine. Ca un fulger care nu ştii de unde a scânteiat, ca un trăsnet care nu ştii de unde a lovit. Te-ai trezit scrum şi nici măcar nu ai văzut fumul.
Să-i simt  dinţii cum sfâşie îndelung, studiat, cu tandreţea aceea care se ascunde în orice femeie cu ochii-fulger.
Trebuie să fii nebun să nu vrei să mori în braţele unei astfel de femei.
Să o ţii lângă tine multă vreme după ce uraganul a trecut şi să îi simţi pielea înfăşurându-se în jurul cărnii tale. Să vrei să scapi şi să nu poţi, să simţi că încetul cu încetul te asimilează. Începi să îţi spui toate rugăciunile şi toate înjurăturile pe care le ştii, sfânt şi profan,  și te laşi dus de valul ăsta sălbatic care te-a smuls din loc;  care apoi şi-a potolit vijelia şi doar linge ţărmul îndelung ca un animal rănit care își vindecă rana.
Să te înfăşori în ea, să începi să miroşi şi tu a ploaie şi a iasomie şi a cine ştie ce alte drăcii mai are pe ea  pielea aia care îţi sfârâie sub buze…
 Să te întrebi prostit ce vrăji ţi-a făcut, ce fierturi a amestecat, ce nectaruri a băut cu o seară înainte, de te-a făcut dependent de sângele ei.
Să o rogi să te elibereze, să te nască, să te lase să te întorci din nou la luna ta şi la urletul tău, la viața te de lup bătrân și singuratic.
Şi ea să îţi zâmbească viclean cu ochii şi cu dinţii şi cu sfârcurile alea roz-sfredelitoare. Şi tu, nătâng cum n-ai fost niciodată, ca un puștan la prima femeie, să crezi că acolo îţi este de fapt cel mai bine, că ea e o evă emancipată și maniacă, și desfrânată, care şi-a stors afurisitele alea de rodii pe sâni şi pe pântec, aşteptându-ţi disperarea, și foamea, și setea de sânge proaspăt și dulce.
Să crezi că lumea a început într-adevăr între coapsele ei şi s-a sfârşit tot acolo ca o binecuvântare blestemată.
Or fi bune şi alea dulci, nu spun…
Dar nu pentru un lup batrân ca mine. Or fi bune pentru soldaţii abia întorşi de pe front, pentru puşcăriaşii abia eliberaţi şi de curând abuzaţi, pentru bărbaţii părăsiţi ori pentru ăia care au vipere acasă.
Eu mi-am purtat războaiele de unul singur, n-am fost nici părăsit, nici uitat, nici abuzat.
Eu am murit.
Înfăşurat în pielea aia afurisit de gustoasă şi aromată. Strâns în pântecele ăla prea îngust al ei, între sânii ăia prea mari şi prea rotunzi şi prea curioşi şi mult prea încăpăţânaţi..
Între genunchii care iarna se strângeau îngheţaţi în coastele mele şi vara deveneau cafenii şi catifelaţi pe grumazul meu.
Eu am murit strâns în carnea ei.
Şi ea a plecat. 970854_391334177642475_1818107508_n
Şi a uitat să mă mai nască.,,